Un prozator atractiv

Originar din baștina lui Marin Preda, trăitor în Alba Iulia, ziarist, având în proza scurtă două-trei apropieri stilistice cu C.T. Ciubotaru, Ștefan Dinică este un nume în Ardeal. Dintre cele nouă cărți ale sale, Dorna 16 (Ed. Unirea Alba Iulia, 2005) și Până la iubirea din toamnă (aceeași editură, 2009), ambele romane, sunt legate direct, astfel că discutarea ultimei impune o oprire la precedenta.

 

În Dorna 16 (numele unei străzi axiale pentru subiectul epicii), protagonistul, un student în penultimul an, întrunind toate calitățile atracțioase, locuiește în gazdă și aude sau vede – involuntar – scene obișnuite la noi în „iepoca de aur”: animozitățile din jur, imixtiunile unora în viața altora, nedreptățile făcute de regim (între altele, naționalizarea casei și ostracizarea unui artist plastic de proveniență aristocratică), pânda și delațiunea din carierism și spirit profitor etc. Între cele „terestre” înflorește, însă, dragostea pentru o elevă aflată în penultimul an de liceu, care, după absolvirea acestuia, plusând, i se dăruiește fără reticențe, după încă un an invitându-l la părinți (tatăl, ministru de Interne). Relația tinerilor este, însă, retezată de puternicul zilei din cauza desconsiderării șansei fiicei lui la o demnitate modestă ca soție a unui universitar și a preferinței – declarate – pentru cariera diplomatică. Romanul este realist, are stil sobru, dragostea tinerilor caracterizându-se prin naturalețea romantică a tinereții. Punctul culminant – și al mândriei tânărului, și al calităților scriitoricești ale autorului se află în ultimele pagini, care cuprind o frumoasă „interpretare” a unui tablou erotic aparținând pictorului vitregit, semnificativă și pentru el. Până la iubirea din toamnă continuă urmărirea destinelor celor mai multe personaje din Dorna 16 după aproximativ zece ani. Ne aflăm imediat după 1989, în „tulburarea și limpezirea apelor” dintre epoci. Revenită cu soțul din „lumea ambasadelor” privilegiate, înstrăinată și, imprevizibil, părăsită de acesta, Isa încearcă să se regăsească, să se reintegreze și să recupereze sensul existențial risipit. Participând din întâmplare la o manifestație a unei mari mulțimi de oameni, unii agresivi, străbate momente de anxietate, dar audiază o expunere altfel a Profesorului așteptat de toți, nu altul decât primul ei iubit. Noul reper de viață îi declanșează trăiri acute, unele contradictorii, extenuante, provenite din sentimentul vinovăției că a fost educată întru supunere în viață, cu căderi și revigorări psiho-reflexive în perspectiva lui, aceasta îmboldind-o la căutarea și recucerirea dragostei inițiale izbăvitoare în noile condiții. Dacă, în Dorna 16, adolescenta era dominată de exuberanța erotică pură, nedepășind însă cu mult superficia, acum tribulațiile ei interioare ating dramatismul (confruntarea cu sine în oglindă), elevația salvând-o de dramoletă. Prin vânzoleala lumii înconjurătoare căutătoare a vadului și timonierului „pentru altceva”, ea își „cerne” în memorie destinul, își face procese intime în ipotezele altora, se desprindea de acestea potențându-și eul, în cursul acestora conștientul îi înfrânge subconștientul și negativitatea, iubitul dintâi fiindu-i agentul reedificării, autodepășirii și dobândirii unei noi viziuni asupra vieții și ei înseși. Reîntâlnirea marchează renașterea, devenirea, iar pentru el – ieșirea din singurătate, împlinire și în plan social, nu numai profesional. Dacă la sfârșitul Dornei 16 „citirea”/”autocitirea” tabloului o face protagonistul, dând „verdict” asupra familiei „uscate”, „fără lumină, fără albastru”, închisă în egoism, în finalul „iubirii din toamnă” „citi-rea”/”autocitirea” o face Isa: în tablou, parcă altul decât cel „din casa părintească”, ”vedea pentru prima dată macii din mâna fetei și își închipuia ce zi minunată a avut. Ar fi vrut să fi fost ea cea din tablou, să petreacă o zi întreagă uitați de lume pe malul unui râu, ea și iubitul de alături, cel care îi strânge umerii în palme. Doar ei doi, pe nisip, în iarba înaltă, prăjiți de soare, doborâți de iubire, culegători de maci. I-a lipsit ziua aceea, nu a fost la cules de maci, dar mai este timp, va fi și ea în tablou…” Acest final este în simetrie cu cel din primul roman, dând sfericitate conjuncției celor două euri, „parafându-le” dimensiunea de alter-ego pentru fiecare. Simbolistica oglinzii și a tabloului a mai fost valorificată în proză (și nu numai), dar refolosirea ei în romanul unor mari mutații social-istorice recente nu am mai întâlnit-o, ceea ce conferă scriitorului Ștefan Dinică un merit – nu oarecare. Scriitura este adecvată, fluentă, expresivă. Nu are alertețea din povestiri, dar are profunzimi și meandre psihologice relevante. Dincolo de unele necizelări, textul este atractiv, incitant, reprezentându-l și recomandându-l.