Dintr-un mic sălaș, s-a ajuns oraș

Primii locuitori ai satului Gulia, pendinte de orașul Dolhasca, au fost „țiganii” sau romii de astăzi. Denumirea de „țigan” a fost utilizată, prima oară, în anul 1068, ca o poreclă dată unor populații migratoare, de un călugăr gruzin, într-o lucrare a sa despre viața Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. (Dana Piciu, Eugenia Mihalache, Cuvântul rom este un neologism, Jurnalul Național din 5 martie 2009, p. 12). După alte opinii, cuvântul „țigan” provine din cuvintele grecești athinganos/athinganoi, semnificațiile acestor expresii fiind cele de „păgân, eretic, de neatins” sau „impur”. (Lucian Gherata, Istoria țiganilor, editura Z, p. 11).

 

„Cuvântul «țigan» a fost preluat în Țările Române în jurul anului 1835 (În Moldova, acest cuvânt era în circulație cel puțin din vremea voievodului Alexandru cel Bun [1400-1432]) și desemna o stare socială, aceea de rob, nicidecum etnia. Cuvintele «rob» și «sclav» au apărut mai târziu în limba română, termenul utilizat pentru denumirea acestei categorii sociale fiind cel de «țigan». Robul/țiganul nu făcea parte din structura socială, nu era considerat ca aparținând speciei umane, el se definea ca obiect de schimb. Romii s-au aflat în robie mai bine de jumătate de mileniu (1385-1856)”. (Nicolae Păun, Adrian Mogoș. Și rromii se țigănesc între ei, Jurnalul Național din 10 martie 2009, p. 12) Totuși, mai mulți istorici sunt de părere că „denumirea de «țigan» provine de la numele unei populații ce a existat în India, și anume cingar sau cengar” (L. Gherata, Istoria țiganilor, Editura Z, p. 21) Există, însă, și ipoteza privind „o așa-zisă origine biblică a «țiganilor»; astfel, ei ar fi unul din triburile Israelului care, după robia babiloniană, nu ar mai fi revenit în Țara Sfântă. Această ipoteză nu are niciun fundament istoric dovedit”. (Ibidem, p. 26) Apariția masivă a «țiganilor» în Moldova este consemnată în jurul anului 1417, când domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) a permis unei cete de circa 3000 de suflete să se așeze în apropierea Sucevei. (Ibidem, p. 27) Începând cu Alexandru cel Bun și continuând cu Ștefan cel Mare și Sfânt (1457-1504), aproape toți domnitorii Moldovei au inclus în daniile lor către mănăstirile din acest ținut și un număr, mai mare sau mai mic, de „sălașe de țigani”. De astfel de privilegii s-a bucurat și Mănăstirea Sfântul Nicolae din Poiana Siretului (A fost „una din cele mai vechi mănăstiri moldovene, construită la 200 m sud-est de actuala mănăstire, devenită apoi biserică de cimitir. Ștefan cel Mare va construi «mai la vale, lângă pârâu» un al doilea locaș, ce va fi folosit ca necropolă”. [Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România, vol. II – Moldova, Craiova, 1971, p. 277]), denumită și Pobrata (Termenul provine din limba slavonă și înseamnă „înfrățire, frăție” [Preot profesor doctor Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, București, 1922, vol. I, p. 86]) sau Probota, însă cu 18 ani înainte de dania lui Alexandru cel Bun, respectiv în timpul domniei lui Ștefan Mușat (1394-1399) (Vezi Revista Mitropoliei Moldovei și Sucevei, anul L, nr. 9-12, septembrie-decembrie 1974, p. 729-777). Prin urmare, putem afirma că prezența „țiganilor” în actualul perimetru al satului Gulia datează din anul 1399, existența lor fiind strâns legată de cele două mănăstiri ale Probotei: prima, reconstruită de Ștefan cel Mare și Sfânt (1465) și a doua, cea de astăzi, ctitorită de Petru Rareș (1530). Până pe la anul 1600, „țiganii” au locuit în interiorul Mănăstirii Probota, apoi, cei care se îndeletniceau cu diferite meșteșuguri (fierari, constructori de instrumente muzicale sau obiecte de uz casnic) au fost obligați printr-un hrisov domnesc să-și mute casele și atelierele la nord de mănăstire, în perioada în care locuiau robii ce lucrau pe moșiile mănăstirești. Despre existența și evoluția „țiganilor” din Moldova vorbesc doar statisticile oficiale, tradițiile și creațiile literar-artistice, care au ajuns până în zilele noastre. Un moment important în istoria acestei etnii l-a constituit dezrobirea, proces ale cărui începuturi sunt localizate în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat (1730-1769) care, prin „anafora domnească din 1766” a acordat țiganilor dreptul de a „nu le mai fi vânduți copiii separat de părinți sau soțul de soție” (L. Gherata, op. cit. p. 43). Acest proces a continuat cu promulgarea „Regulamentului pentru statornicirea țiganilor” (1831), acordarea dreptului la răscumpărare (1839), emanciparea țiganilor statului și ai mănăstirilor (1844) și abolirea pentru totdeauna a robiei țiganilor în toată întinderea principatului Moldova, proclamată la 11 decembrie 1855 de prințul Grigore A. Ghica și definitivată în timpul lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). (Ibidem, p. 44) (Va urma) CONSTANTIN AIOANEI