Debandada politică și criza de identitate

Istoricii și sociologii nu fac o pasiune din a defini identitatea românească, iar în lipsa unor formulări științifice spațiul public naște monștri: ne-am umplut iarăși de mămăligă bleagă, hoție, prostie etc.

 

Or identitatea colectivă se bazează pe convingerea indivizilor că au caracteristici fundamentale comune și că aparțin unei comunități geografice, lingvistice, culturale. În Constituție ideea apare la art. 6, reglementând „dezvoltarea și exprimarea identității” minorităților naționale și a românilor din străinătate. Astfel, legiuitorul se referă doar la excepții, lăsând pe dinafară 20 de milioane de majoritari. Confuziile identitare s-au accentuat după integrarea în UE și încercarea de rebranding național prin selectarea anuală a unor personalități reprezentative. Amestecând merele cu perele, pe soclul identitar au urcat futboliști, bișnișari și cântăreți lângă Eminescu, Ștefan cel Mare, Carol I. Consecințele acestei stări de fapt sunt tot mai frustrante. Necunoașterea, nerespectarea, neasumarea particularităților identitare au determinat slăbirea forței, a coeziunii, a eficienței statului, a partidelor, alianțelor, a organizațiilor profesionale și social-culturale. Individul, lipsit de conștiența identității, își pierde pofta de a se integra într-o comunitate locală sau națională. Fenomenul tulbură națiunea noastră tot mai răzlețită, mai fărâmițată. Este și efectul pervers al societății de consum, al globalizării. Nimeni nu ne-a pregătit să le facem față. Dorința de integrare în structurile europene a constituit în realitate semnul căutării febrile a unei alte identități, poate mai onorabile, iar amânarea sine die a admiterii în spațiul Schengen e consecința directă. Prinsă în bătălii politice pe te miri ce, nici intelighenția nu reușește să-și păstreze identitatea, primul simptom al desțărării, al dispariției ca neam. Frica de a fi acuzată de naționalism a determinat-o să evite până și o punere corectă în termeni. Or criza identitară declanșată în ’89 are repercusiuni devastatoare: imposibilitatea coagulării mișcărilor politice veritabile în jurul câtorva doctrine, dificultăți insurmontabile la punerea în operă a programelor reformatoare, căutarea inamicului printre adversarii politici. Instituțiile statului de drept se comportă haotic: președinția nu mai încape în regulile constituționale, încercând prin orice mijloace să-și sporească puterea în dauna celorlalte, guvernul n-a putut lucra coerent nici chiar pe vremea consensului iliesc, miniștrii, în goană după notorietate, își încalecă unii altora prerogativele, iar coalițiile n-au fost în stare să gestioneze până la capăt vreun mandat. Lucrul în echipă rămâne un examen dificil. Serviciile secrete au și ele atribuții asemănătoare, de aceea își macină energiile, fondurile pentru a se război între ele. Nesigure identitar, pică în plasa pescuitorilor în ape tulburi. Cel mai atins de fenomenul pierderii identității este individul. Învinuită mereu de excese patriotarde și protocronism, școala și-a diminuat nepermis de mult activitatea de cultivare a unui real patriotism, prin cunoașterea, înțelegerea datinilor, a tradițiilor, a fenomenelor de continuitate și evoluție social-istorică, iar familia, comunitatea și-au abandonat rolul formator. Din cauza confuziilor între credința în Dumnezeu și respectul față de instituțiile de cult, românii își declară în cvasitotalitatea lor încrederea în Biserică. În fapt, relațiile lor cu sacerdoții au devenit preponderent formale, credincioșii căutând, ca și în occident, o relație directă cu divinitatea. Individul se simte dezlegat și chiar lezat de convențiile sociale, își părăsește meleagul natal la primul impuls, iar țara va pierde o treime din populație în viitorul deceniu. Criza își întinde tentaculele asupra mass-mediilor, mereu corigente la subiectele identitare, asupra instituției cercetătorului, a omului de știință, incapabili să se dedice propriului popor.