Un împătimit al cercetării arhivelor

Am un obicei care de cele mai multe ori îmi induce o stare de amărăciune. Când ajung într-un oraș și nu sunt prea grăbit, vizitez numaidecât măcar o librărie. Nu sunt capabil să mă privez de încântarea (unică!) de a mângâia o carte nouă.

 

Aș pleca de fiecare dată cu o valiză ticsită, însă, din păcate, sunt nevoit să mă mulțumesc doar cu una sau două. Așa se face că, în ultimele zile, după ce am trecut pe la Librăria Uniunii Scriitorilor din Suceava, am făcut o vizită și celei cu numele lui Mihai Eminescu din Siret, unde, mirosind încă a cerneală, m-a întâmpinat ultimul volum semnat de Franz Pieszczoch și intitulat „Mănăstioara sau Sf. Onofrei” (Suceava, 2010). Autorul, istoric de formație, este la a șasea ispravă tipografică, rezultatul scormonirii diverselor arhive și nu numai. De altfel, profesorul îl atenționează pe eventualul cititor că lucrarea de față este rodul cercetării mele de peste trei decenii și că demersul său a fost îngreunat din cauza dispariției arhivei localității, ca urmare a genocidului cultural comunist. Cu toate acestea, cartea are o evidentă consistență prin informațiile vehiculate și părerile emise de autor. Istoria locului începe în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când un oarecare popa Mihul ridică pe Drumul Vicoavelor (drum pe care în primăvara anului 1352 a sosit în părțile Siretului Dragoș Vodă cu maramureșenii săi) un așezământ bisericesc și un bazin cu apă sulfuroasă, vizând tratarea dermatitelor, pentru ca peste un secol voievodul Ștefan Petriceicu să ridice aici schitul Sf. Onofrei, urmat de întemeierea satului omonim, prin hrisovul din 20 iunie 1673 emis la Hotin. Volumul trece în revistă o serie de aspecte precum condițiile naturale (surprinzător, la sfârșitul secolului al VIII-lea mai bine de 2/3 din suprafața localității era acoperită cu pădure, dispărută cu desăvârșire) sau de topografie (F. Pieszczoch are și pregătire de geograf), scrutează documentele cu ochiul specialistului (descoperind, spre exemplu, că în zilele când s-a adus vestea despre Războiul de Independență, Partenie Sireteanu, fiu de preot, împreună cu câțiva colegi, au trecut granița în România, înrolându-se în armata română), întocmește o sumedenie de tabele privind evoluția și componența demografică a localității, liste cu participanții la cele două războaie mondiale, căzuți pe cele două fronturi și prizonieri în Uniunea Sovietică, sinuozitățile prin care a trecut învățământul mănăstiorean. Problematica e mult mai largă și nu face decât să înfățișeze cititorului un cercetător autentic îndrăgostit de zona orașului Siret, pentru care șederea în bibliotecă ori dinaintea unui vraf de vechi scrieri e o plăcere cât se poate de responsabilă. M-a intrigat într-o oarecare măsură (asta nu înseamnă că autorul nu ar avea dreptate) afirmația potrivit căreia Mănăstioara a fost jefuită de ocupantul sovietic sub pretextul că aici trăiau familii de nemți. E binecunoscut că trupele „eliberatoare”, duhnind bogat a votcă, nu s-au sinchisit nicăieri să-și justifice mârșava prădare a unei țări care acum îi era aliată, acțiune ce a continuat și după încheierea războiului, de data aceasta extrem de motivat! Și, ca să rămânem în aceeași notă, F. Pieszczoch aduce în discuție instabilitatea de la curtea domnească a veacului al XVII-lea, cu grave repercusiuni asupra populației, în vizor aflându-se, printre alții, și ctitorul Sf. Onofrei despre care Miron Costin notează cu amărăciune: Leșii jecuindu ce au găsitu, câtu n-au mai rămas nimicu în urma lor. (…) Rămas-au și fomete mare în toată țara după risipa țărei: acestu bine au făcutu Petriceico Vodă țerei cu venirea sa den țara Leșească. Istoria are, desigur, și părțile ei luminoase, una din ele fiind cea care îl privește pe doctorul Octavian Gheorghian din Mănăstioara, delegat la Congresul General al Buco-vinei, votând la 28 noiembrie 1918 unirea provinciei cu România. Tot aici, în casa familiei Băncescu, între 1933 și 1936 s-a aflat redacția revistei „Freamătul literar”, cu apariție și în zilele noastre, acum fiind o publicație atractivă a liceenilor sireteni. Un mănăstiorean celebru a fost Victorin Ursachi, absolvent al Facultății de Teologie din Cernăuți, ajuns rector al Seminarului Teologic din Beirut, episcop în 1966 și în același an Întâistătător al Arhiepiscopiei Misionare Ro-mâne din America și Canada. E pomenit în continuare nu-mele lui Ion Popescu-Sireteanu, lingvist, critic literar și poet, fost profesor la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași și, din 1990, Cetățean de onoare al orașului Siret. Pentru contribuția sa la redactarea lucrării Tezaurul toponimic al României, Moldova, vol. I, a primit din partea Academiei Române Premiul „Timotei Cipariu”, iar din partea Salonului Național al Cărții Chișinău, 1994, Premiul „Meritul Cultural”. Nu e trecut cu vederea nici prozatorul Vasile Mocrei, slujitor devotat al școlii siretene, un visător care scrie treaz-trezuț, trecându-și cuvintele printr-o baie acidă, că doar așa se poate război cu nedreptățile din țară. Închei prin a spune că strădania profesorului Franz Pieszczoch se dovedește a fi de tot lăudabilă prin aceea că, pentru a-și susține o părere, apelează mereu la documente, iar acolo unde acestea lipsesc, emite, folosindu-se de logică, idei personale, textul fiind susținut de un număr impresionant de fotografii din diferite colecții. Înclin să cred că valoarea cărții nu este afectată de corectura textului făcută probabil cam în grabă.