Să fim recunoscători față de cei merituoși

Omenirea, marile personalități, sunt apreciate nu după înălțimea realizărilor lor, ci după profunzimea înțelegerii depline a acestor realizări. Nimic nu este mai înălțător pe lumea aceasta decât a aduce un prinos de recunoștință celor care te-au crescut, te-au educat și care te-au făcut să fii mândru de roadele muncii tale obținute pe parcursul vieții.

 

Nu sunt cu nimic mai prejos aceia care-și amintesc cu pioșenie de eroii care și-au jertfit viața pentru apărarea fruntariilor gliei strămoșești, pentru apărarea dreptei credințe, cât și de cei care, în diferite domenii, s-au sacrificat pentru ca să facă cinste și onoare națiunii căreia îi aparțin. Eroi sunt și cei datorită cărora Marele Ștefan a devenit Apărătorul Creștinătății, care l-au învrednicit să construiască 47 de mănăstiri și biserici, l-au sfințit, iar clopotele de la Voroneț îi slăvesc numele. Eroi sunt și aceia care l-au sprijinit pe Marele Mihai să unească sub același sceptru pe toți românii. Eroi sunt aceia care au luptat în munți și închisori împotriva ciumei roșii. Eroi sunt acei care se odihnesc în mausoleele de la Grivița și Mărășești, în cimitirele din Mărăști, Mărășești, Oituz sau Cașin, cei care odihnesc în locuri necunoscute sau în gropi comune din întregul lagăr stalinist și până aproape de bârlogul hitlerist. Eroi sunt aceia care ne-au eliberat de odiosul regim comunist, în decembrie 1989. Păcat că printre mormintele din Cimitirul Eroilor din decembrie 1989 sunt și câteva morminte, de altfel puține ca număr, care ar trebui să fie mutate într-un cimitir de la marginea Bucureștiului. Iar acum doresc să mă refer la adevăratele motive care m-au determinat să scriu rândurile care urmează. Ar fi o impietate din partea celor care nu ar recunoaște faptele de eroism, activitatea unor personalități care, în diferite domenii, nu au fost sau nu sunt luate în seamă, iar în prezent sunt aproape date uitării. Să mă explic… Cu foarte puțină vreme înainte de Sfintele Sărbători ale Crăciunului, în cadrul unei emisiuni (care se dorea a avea un scop caritabil), un anumit post de televiziune a avut bunăvoința să readucă în memoria celor care i-au cunoscut pe marile și distinsele personalități medicale Alexandru Pesamosca și Leon Dănăilă (și câți nu sunt ca aceștia!). Aceste vârfuri ale științei medicale românești, după o activitate de 50 (cinzeci!) de ani petrecuți la căpătâiul bolnavilor zi și noapte, în sălile de operație, în amfiteatrele universitare, au ajuns ca, în prezent, să se limiteze la pensii cu totul neîndestulătoare, să trăiască uneori din mila binefăcătorilor cu dare de mână, unii dintre aceștia să nu aibă nici măcar unde locui în condiții cât de cât omenești. Acel post de televiziune, din acest punct de vedere, merită toată considerația din partea noastră, a tuturor. Ce minunat ar fi dacă aceste rânduri ar avea un ecou și acolo unde trebuie! Luând cunoștință de aceste cazuri, gândul mă poartă și către alte personalități, la fel de nebăgate în seamă la timpul lor. L-aș aminti pe marele fiziolog român Nicolae Paulescu (1869-1931), care a fost profesor la Universitatea din București, a făcut cercetări importante și în domeniul medicinii, a fost de fapt descoperitorul insulinei. Nicolae Paulescu, prin cercetările sale, a inițiat și a dus o muncă de pionierat și în domeniul ciberneticii. El este printre primii care, de fapt, a găsit cheia interdependenței cauzelor și succesiunii lor în provocarea bolilor; iar pentru vindecarea bolnavilor, trebuie cunoscute toate acestea. Cu firească curiozitate și cu mâhnire, mă întreb de ce forurile conducătoare de pe vremea sa nu l-au sprijinit în obținerea paternității acestor descoperiri. Oare nu va fi fost și în acele vremuri o răzbunare conștientă, politică? …Iată că răzbunări politice cu consecințe nefaste erau la ordinea zilei și pe vremea aceea. Toate acestea au avut consecințe păguboase, pentru că, nu după mult timp, doi cercetători canadieni să ia de-a gata munca și cercetările lui Nicolae Paulescu și să-și împartă între ei un nemeritat Premiu Nobel „pentru descoperirea insulinei”. Un alt caz la fel de revoltător (sau poate nu înțeleg eu bine?) este acel de a se interzice și de a nu se mai produce medicamentul care a făcut adevărate minuni în tratarea reumatismului, „Boicilul”. În ce mă privește, am simțit pe propria mea piele, pardon, pe propriile mele oase, binefacerile acestui medicament. Un alt caz, prezentat de un post de televiziune în ziua de 17 decembrie 2010, este acela că un grup de tineri cercetători români au descoperit sau sunt pe cale de a descoperi anumite celule denumite „telocite” care, din punct de vedere medical, ar fi superioare celulelor stem. În emisiunea respectivă se manifesta îngrijorarea că aceste cercetări nu mai puteau fi continuate. Pe de altă parte, în mod ironic sau nu, se afirma să se vor aloca fonduri pentru definitivarea unui proiect de cercetare în domeniul pantofilor! În caz că e o glumă, nu este greu de înțeles la ce fel de pantofi se face referire… Am scris aceste rânduri stăpânit de ecoul cântecului patriotic „Eroi au fost, eroi sunt încă și-or fi cât neamul românesc”… În acest context, un adevărat erou este și acela datorită căruia s-a oprit măcelul asupra armatei române, s-a evitat distrugerea în continuare a teritoriului României și s-a scurtat durata celui de-al Doilea Război Mondial cu aproape șase luni. Datorită conștiinței sale, s-a evitat masacrul asupra celor 1000 de studenți masați în jurul palatului regal la sfârșitul lunii decembrie 1947. Mă gândesc cu recunoștință la Majestatea sa Mihai I, care și astăzi este pătruns de adânc patriotism și de adevărată simțire românească. Merite deosebite i se cuvin și ÎPS Pimen, arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, care, în timp ce alții îl huiduiau pe seniorul Corneliu Coposu la sărbătorirea de la Alba Iulia sau îl fugăreau de pe aeroport pe Majestatea Sa și nu-i permiteau să-și vadă țara, ÎPS Pimen, dând dovadă de patriotism și curaj, îi adresează invitația să viziteze adevărata Catedrală Ștefaniană, Mănăstirea Putna. Să nu ne mirăm că cei care l-au umilit pe fostul suveran sunt astăzi foști înalți demnitari, sunt mari „personaje” politice și se închină cu „smerenie” la marile hramuri mănăstirești. Frumos! Așa ne trebuie! Asta merităm! Cu credința că știm să ne cinstim eroii și adevăratele personalități, să întâmpinăm ziua de 24 ianuarie 2011 dăruind prinosul nostru de recunoștință și celor care au făcut unirea Moldovei cu Țara Românească. Fie ca în anul în care am intrat să devenim mai buni, mai înțelegători, mai români! Ing. DRAGOȘ PENTIUC