Omenie fardată la tribună

Unele posturi de televiziune bat toba și spun că guvernanții nu recunosc valorile țării noastre. Când aud asemenea afirmații, tresaltă în mine inima de mândrie. Măcar ziariștii ăștia năpăstuiți de la București se mai gândesc la ce e valoros sau nu în România. Ca să fie și mai pregnantă ideea, un post a lansat Gala „Zece pentru România”.

 

Așa i-am putut vedea la față pe oamenii de seamă care au realizat ceva măreț în țară și care pot să-și trăiască viața în mare discreție. Bine, bine. Zilele trecute, același post de televiziune a difuzat o știre despre un bătrân de 89 de ani, care și-a pierdut casa într-un incendiu. Un domn pompier a declarat că în imobilul cu pricina intervenția a fost dificilă deoarece casa era plină de maculatură… Am aflat din aceeași știre, citită impersonal de un jurnalist, că bătrânul respectiv a fost vreo 30 de ani cercetător al Academiei Române. Apoi a apărut în cadru și nefericitul „bătrân” care, mâhnit parcă mai mult pentru pierderea documentelor decât pentru casă, a spus că a fost cercetător principal al Academiei Române. Nu am aflat numele bătrânului… Jurnaliștii de la vestitul post nu și-au bătut capul să cunoască identitatea distinsului cercetător. Un destin dăruit muncii de cercetare nu le-a atras atenția. „Bătrânul”, cu toate idealurile, valorile, urcușurile, coborâșurile, tainele, bucuriile a contat mai puțin. La cinci minute după această știre am putut afla însă că Vârciu, Botezatu și alte personaje din lumea mondenă au început anul cu stângul. Da, da. Botezatu creează lenjerie intimă cu cristale Swarovski. Trebuie să știm totul despre domnia sa. De ce ne-ar interesa tragedia unui cercetător al Academiei Române? Zece pentru România? Nu. Unsprezece. Cercetătorul devine cel de-al unsprezecelea candidat la nemurire și respect. Națiunea română are o problemă. Nu guvernanții. Națiunea română șchioapătă. Noi mergem cu toții șontâc-șontâc. Respectul adevărat nu se oferă cu fanfară și aplauze. Omenia nu se fardează la tribună. Aș vrea să știu numele cercetătorului, aș vrea să știu ce i s-a întâmplat și unde trăiește acum. Aș vrea să-mi cer iertare în numele acelora care ambalează mulțumirile la pachet, din an în an, într-o sală fastuoasă de spectacol. Suntem și lași, și perfizi. În Rădăuți, trec pe lângă mine zeci, sute de bătrâni cu vieți care ar merita gratitudinea noastră. Am scris aceste rânduri și pentru ei. Unsprezece pentru România. O sută pentru Rădăuți…