Tăcut prezent și viitor

„Populus vult decipi, ergo decipitur”. „Poporul vrea să fie păcălit, să fie deci păcălit” – aceste cuvinte îi sunt atribuite lui Petronius, iar după cum sună tare mă tem că le gândeau mulți politicieni din vremea sa și mai mult ca sigur și din alte vremuri.

 

Ajunse în zona de influență a ciolanului, persoanele care nu vor să-și dezamăgească proptitorii se străduiesc să lase o impresie de făcători de fapte importante. Greu. S-a găsit însă o metodă de rezolvare, se afișează o față dură, adică rea. Or fi sperând că răutatea goală dă rezultate? O lume bună sau măcar mai bună nu poate fi realizată, nici măcar imaginată, de oameni răi. Sunt câteva astfel de exemple în istorie (cel puțin în cea tipărită în limba română) care taie pofta de ziua de mâine. Să ne mulțumim cu prezentul? Prezentul este clipa prin care viitorul devine trecut. Cred. Dar anularea acestei clipe desființează subiectul fără de care nici trecutul și nici viitorul nu rezistă imploziei care le topește în neant. Ambiția de a avea dreptate oricând și oricum este o formă de egoism păgubos și nimic altceva. Egoismul exagerat nu este personalitate (tendința de a exhiba astfel de convingeri este ceva comun în marea faună a trotuarelor), este cel care poate transforma rugăciunea în blestem, alesul în omul-ghinion al momentului sau celula de bază a societății în celulă pentru doi. Personajele suspuse care nu au în lada de zestre a sufletului altceva decât răutate, ambiție și egoism nu vor putea niciodată ajunge la rezolvarea problemelor pe care le poartă în sine colecțiile de amintiri triste care se deplasează pe străzile orașului. Cu relansarea economiei naționale prin scumpirea țigărilor și alte asemenea găselnițe macro-economice treaba este clară, știri recente scot la iveală fericitele simbioze care stau la baza „structurilor de tip mafiot”, mai rămâne să vedem cum va evolua scăderea salariilor. Știați că… omul dacă nu este plătit pentru cât muncește va munci pentru cât este plătit? Engels spunea în 1876 că ”munca l-a creat chiar și pe om însuși”, idee reluată în „Dialectica naturii”, numai că pe aceeași planetă a existat și Oscar Wilde, care susținea la rându-i: „Munca este refugiul oamenilor care nu au altceva mai bun de făcut”. Adevărul, ca de obicei, pe la mijloc, dar strâns legat, „unitate de monolit”, de nivelul la care leafa asigura traiul. Pierre-Joseph Proudhon o fi călătorit în timp până în zilele noastre, dar chiar ale noastre, de a putut înțelege atât de bine că „proprietatea e furt”? Să fi intitulat el o carte „Filozofia mizeriei” fără a ști că mahalaua poate deveni centrul orașului (chiar și invers)? Niște vizionari. Nu trebuie mobilată mintea cu întrebări pe care, cel puțin încă, nu ni le-am pus, dăunează, așa cum vârsta dăunează grav sănătății. Oare oamenii cu școli multe și carte puțină nu vor sugera și taxa pe vârstă? Sau alte metode. În Sardinia pre-romană, bătrânii neputincioși, care nu mai erau capabili să-și poarte singuri de grijă, erau drogați (grija față de om totuși) cu Herba sardonica și apoi erau aruncați de pe o stâncă înaltă. Poate și atunci s-o fi pornit de la o simplă asmuțire a generațiilor una împotriva celeilalte. Să ne resemnăm sperând că lada de gunoi a viitorului are încă mult spațiu disponibil.