„Rotația cadrelor”… față cu sacul (larg deschis la gură)

Zice-se că un om care ducea un sac, nu prea plin, se oprea din când în când și-l agita energic. La fiecare câteva sute de metri parcurși, se oprea și scutura zdravăn sacul. Iarăși și iarăși… Un privitor a observat acest gest repetat și l-a întrebat ce are în sac și mai ales de ce-l zgâlțâia cu atâta energie.

 

Omul nostru i-a răspuns că ducea niște șoareci în săculteața lui. Cât despre scuturatul care-l intrigase pe trecător, explicația a fost foarte simplă. Dacă erau lăsați în pace, șoarecii ar fi avut timp să se obișnuiască cu situația în care se aflau și ar fi ros sacul, după care, firesc, ar fi fost liberi. Așa, agitați periodic, trebuia să se readapteze mutărilor și schimbărilor pe care agitația le crea… Amintindu-mi de această veche istorisire, am avut încă o ocazie de a verifica înțelepciunea celor din trecut. Înțelepciune pe care parcă ne grăbim s-o uităm… Sau s-o ignorăm! Aplecat oarecum asupra trecutului, știu că, pentru a evita concentrarea puterii într-un singur loc, în mâna unei singure persoane, romanii au organizat sistemul demnităților publice în așa fel încât niciun magistrat să nu fie ales de două ori consecutiv în aceeași demnitate. Mandatul acestor mari funcționari ai Senatului roman era limitat la un an. Peste mulți ani, conștient sau nu, regimul pe care nu de multă vreme românii (oare singuri ei?) l-au trecut în istorie consemna ceea ce se chema „rotația cadrelor”. De cele mai multe ori, „șoriceii” cu funcții de conducere în Partidul Comunist o luau de jos, de la funcții mai mici, și aveau uneori ocazia să facă turul României într-o viață de demnitar. Asta pentru că, de cele mai multe ori, astfel de inși nu aveau ocazia să stea prea multă vreme în același județ, tocmai pentru a nu apuca să facă mici bisericuțe, cercuri de interese, care să le permită o consolidare excesivă a influenței și puterii. După cum, la fel ca și în antichitatea romană, nu prea apucau să acceadă la funcții importante înainte de o anumită vârstă, care, cel puțin în principiu, ar fi presupus experiență și pricepere în gestionarea treburilor încredințate. Ce diferență față de ceea ce se întâmplă în prezent! Putem oare număra toți acei nechemați, nepregătiți, mici sau mari baroni zonali care au ajuns să dicteze din umbră sau pe față ceea ce trebuie să se întâmple în țara asta ca să le fie lor bine? Retorică întrebarea, așa că, firesc, nu vom primi răspuns. Zăpăcesc de ceasuri bune telecomanda și tocmai văd o halucinantă producție tv regizată de DNA și primadone de prin poliție. Jenant spectacolul; nefirească, ireală, montura și motivațiile. Și revine involuntar în minte informația că de 20 de ani se toooot reformează instituțiile statului, transformându-se în ceva sublim, dar care nu are nici noimă, nici coerență și nici funcționalitate. Un Cronos (tot e o luptă cu timpul…) care își devorează copiii. Și mă întreb din nou de ce în toți acești ani de când se tot reformează sistemul juridic, de exemplu, nu s-a revenit la un sistem cu juri, așa cum a avut România și înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, dar și după acesta, în timpul comuniștilor (mă gândesc la acei asesori populari). Un alt aspect uitat de români este legat de calitatea celor ce urma a face parte din corpurile ofițerești. Chiar dacă regimul comunist a făcut posibilă într-o anumită perioadă accederea în armată sau miliție a unor oameni de calitate îndoielnică și fără pregătire, ulterior, selecția viitorilor purtători de epoleți a redobândit o anumită rigoare. Spiritul corectitudinii și onoarei ofițerești a pălit în fața argumentelor de ordin financiar ori a legăturilor de rudenie între cei cu suficiente resurse politice ori economice. Sacul lăsat larg deschis la gură și plin de atâtea găuri încât a ajuns să se vadă prin el nu mai poate fi cârpit. Cât despre țesut unul nou, se pare că nimeni nu mai știe acest meșteșug în țara asta.