Memoriile bucovineanului Erast Costea

„Cinstirea memoriei înaintașilor noștri, care s-au ostenit pe ogorul culturii naționale, sporindu-i strălucirea și lăsând urmașilor o zestre de preț, este întâia datorie a generațiilor de astăzi și de mâine, chezășia continuității și propășirii unui popor, a spiritualității sale”.

 

„O astfel de datorie ni se impune cu și mai multă acuitate și în cazul unor figuri de plan secund, din zone «defavorizate», așa cum a fost cazul părții din Moldova răpită de austrieci la sfârșitul secolului al XVIII-lea și denumită ulterior Bucovina”. Acestea au fost cuvintele scrise la timpul lor de profesorul, bizantinologul și academicianul Vasile Grecu și, respectiv, de academicianul Vladimir Trebici. Sunt cuvinte potrivite pentru a elogia personalitatea preotului, profesorului și doctorului în teologie Erast Costea, de la a cărui naștere s-au împlinit, la data de 8 noiembrie, 120 de ani. Cu acest prilej, am satisfacția de a fi primul care încredințează tiparului spicuiri din „Memoriul de activitate literară, științifică, teologică, didactică și organizatorică a bucovineanului din comuna Mitocu Dragomirnei, Erast Costea”, mai ales că aceasta se petrece în anul aniversării a 150 de ani de învățământ se-cundar în Suceava și, totodată, a 150 de ani de existență a „Școalei Primare” din comuna Mitocu Dragomirnei, școli pe care le-a frecventat și unde a avut rezultate remarcabile elevul Erast Hostiuc, viitorul preot Erast Costea. În dorința de a-l readuce în memoria celor care eventual l-au cunoscut, cât și în scopul de a-i face cunoscute viața, activitatea și opera celor care nu l-au cunoscut, voi încerca a-l redescoperi, prin încredințarea tiparului a unei infime părți din „Memoriul său de activitate”, rămas în manuscris la fiica sa Corina Nestor, stabilită în municipiul Cluj-Napoca. „Sunt născut în comuna Mitocul Dragomirnei la data de 8 noiembrie 1890, comuna care l-a dat pe Marele Mitropolit al Bucovinei Silvestru Morariu Andrievici, pe marele Mecena al culturii și religiozității bucovinene, preotul Constantin Morariu, pe eruditul profesor de dogmatică dr. Ștefan Saghin, unchiul meu, fratele mamei, pe savantul bizantinolog de astăzi, prof. univ. dr. Vasile Grecu și o întreagă pleiadă de preoți, profesori universitari și învățători, care au făcut cinste și au dus pe mai departe faima acestei comune. Provin din părinți cu trăsături morale puternice, cu frică de cele sfinte, oameni modești, harnici și buni gospodari, țărani cu respect pentru obiceiurile tradiționale. Tatăl meu, Tanasie Hostiuc, așa cum rezulta din ziarul «Deșteptarea» din prima duminică a lunii mai 1900, a făcut parte din Comitetul Cabinetului de lectură «Aurora», izvor de lumină și viață, din care să se împrospăteze toți. Cabinetul de lectură «Aurora» a organizat în comună manifestări culturale, petreceri în aer liber, spectacole cultural-artistice, cursuri de istorie națională și multe altele. Mama mea, Domnica Hostiuc, născută Saghin, era nepoata unchiului prof. dr. Ștefan Saghin. Profesorul Leca Morariu, fiul preotului Constantin Morariu, publica în revista «Făt frumos», pe lângă multe altele, și versuri cu datini legate de anumite zile din calendar, pe care mama mea le recita pe de rost sau le povestea cu mult har și talent. Părinții mei au fost binecuvântați de Dumnezeu cu șapte copii, trei fete și patru băieți, ultimul dintre ei fiind eu, și anume: – Casandra și Eufrosina, căsătorite cu doi nepoți ai Mitropolitului Silvestru Morariu Andrievici; – Emilia, căsătorită cu Amfilofie Pentiuc, nepotul hatmanului Filote Pintea, adus de austrieci din Maramureș, acesta fiind comandantul grănicerilor, denumiți „livizori”, care păzeau granița dintre Imperiul Austro-Ungar și România, în zona comunei Mitocul Dragomirnei până la Pichetul de grăniceri situat între Ițcani și Burdujeni (undeva prin apropierea Centrofarmului de astăzi, n.n.); – Ioan Hostiuc, rămas gospodar la casa bătrânească; – Ciprian Hostiuc, învățător, fost director la Școala primară din comuna Mitocul Dragomirnei, decedat la vârsta de 43 de ani, fiind bolnav de dublă pneumonie; – Ștefan Hostiuc, decedat de tânăr, student la Teologie; – Erast Hostiuc, adică subsemnatul. Școala primară mi-am făcut-o în satul natal, cea se-cundară la Liceul «Ștefan cel Mare» din Suceava, între anii 1902-1910, când mi-am luat bacalaureatul și am trecut la Facultatea de Teologie din Cernăuți, luând Licența în anul 1914, iar doctoratul în anul 1939. De la terminarea facultății, am fost pe rând preot ajutor în orașul Storojineț, apoi profesor catihet la catedra de religie din Cernăuți, ulterior la Facultatea de Teologie din Cernăuți. În anul 1938 a decedat soția Verginia, pentru ca în anul 1939 să mă călugăresc, primind numele de Eutimie, nume călugăresc. În perioada șederii mele în orașul Storojineț am înființat Societatea Culturală «Unirea», iar la Cernăuți am înființat și condus «Cursurile duminicale de propagandă misionară», drept pentru care am fost onorat cu decorația «Coroana României în grad de cavaler». În anul 1918 am fost la Viena și acolo, pe parcursul a mai multor săptămâni, am vizitat muzee, arhive și bisericile și am și asistat la cursuri de istorie, pentru orientarea asupra practicei istorice apusene. Același lucru l-am făcut și mai târziu în Varșovia, unde am fost trimis de Mitropolia Bucovinei, doi ani consecutiv, pentru a celebra în limba română Doxologia în capitala Poloniei. Și aici am vizitat muzeele și arhivele, mai bine zis am cercetat arhivele și am asistat la numeroase cursuri la Universitatea poloneză pentru a mă orienta asupra practicei istoriei. În perioada anilor 1940-1941 și 1944-1946, în timpul refugiului, când mi-am pierdut locuința nou construită, biblioteca cu aproape 3.500 de volume dintre care câteva manuscrise valoroase și un număr important de incunabule, când am lăsat în voia soartei mormântul credincioasei mele soții, Virginia, am locuit în Suceava, pe strada Republicii, fosta stradă Domnească, la numărul 10, în fosta casă proprietate a Institutorului Ion Berhang, unul dintre artiștii amatori, foarte talentat, ai Reuniunii Muzical Artistice «Ciprian Porumbescu» din Suceava și fost director al școalei primare, secția germană. Aici a stat în gazdă, în perioada 1905-1907, și istoricul Ion Nistor. În această perioadă am funcționat la școala mea de suflet, la Liceul «Ștefan cel Mare» din Suceava, ca profesor de Religie, și am ținut o strânsă legătură cu Facultatea de Teologie care s-a refugiat de la Cernăuți la Suceava și care funcționa într-o clădire monumentală situată pe o stradă din apropierea parcului central, care de fapt avusese destinație de școală primară de fete. În timpul refugiului la Suceava am ținut mai multe conferințe tratând datinile de Crăciun la diferite popoare și la noi, conferințe despre momentele noastre istorice. Conferințele intitulate «Credința și viața» aveau ca scop călăuzirea tineretului spre cele sfinte, spre credință, conștiință, adevăr, încredere, spre muncă și iubire de țară – patriotism. Dorința mea de a scrie mi-a pătruns în suflet încă din fragedă copilărie datorită mamei mele, care avea un talent deosebit pentru a povesti și de aceea aproape în fiecare seară trebuia să ne povestească nouă, copiilor, câte o poveste. O liniște mormântală sălășluia peste noi, când mama își începea povestea. Îmi amintesc că atât de frumos își începea povestirea, încât de la ea am primit primul impuls spre o activitate literară, care începe încă de pe băncile liceului, studiind și cercetând culegeri de produc-ții populare, povestiri și cântece din popor, pe care apoi, prelucrându-le, le-am publicat în Revista «Ion Creangă» a lui Tudor Pamfilie și care, împreună cu ale altor culegători, au fost extrase în broșuri și răspândite pretutindeni în țară. Această activitate am continuat-o și ca student…” După ce această primă parte a memoriului de activitate se încheie cu recapitularea titlurilor lucrărilor scrise și tipărite până în anul 1943, la sfârșitul celei de-a doua părți a memoriului Erast Costea afirma: „Intenționam să încredințez tiparului încă o serie de lucrări ca «Amintiri», în care am de spus multe, în afară de amintirile din copilărie, școala primară, școala secundară, universitate, cât și considerațiile mele cu privire la viața culturală, națională, teologică, problemele sociale ale bucovinenilor mei dragi. Doream să dau publicității lucrări cu conținut teologico-religios, prelegeri și sfaturi bisericești, să evoc personalități care și-au închinat viața pe altarul Bisericii orto-doxe, mai ales din Bucovina. Din cauza unei îmbolnăviri grave, incurabile, nu mi-am putut duce planurile la înde-plinire și tare mi-e teamă că toate năzuințele mele se vor spulbera”. „Nădăjduiesc însă că Bunul Dumnezeu îmi va asculta rugămințile și măcar unele din ele vor fi realizate.” „Mă rog Bunului Dumnezeu ca, în clipele grele de pe urmă, durerile să-mi fie alinate de bunii mei copii, Dragoș Costea și Corina Nestor”. Cu aceste ultime cuvinte, preotul Erast Costea își încheie cea de-a doua parte a memoriului său. Memoriul poartă data de ….. iunie 1962. Ultima parte a refugiului, din 1949 până în 1960, a petrecut-o undeva în Banat, iar din anul 1961 a locuit la Sibiu, la fiica sa Corina Nestor, împreună cu nepoții Nicu, Radu și Virginia. La data de 4 februarie 1963 s-a stins din viață la Sibiu, unde a și fost înmormântat. Preotul Erast Costea a fost misionar al Eparhiei Bucovinei până la sfârșitul vieții. Aș săvârși o nedreptate dacă în acest an 2010 nu aș aminti nimic despre Școala Primară din comuna Mitocu Dragomirnei, unde au învățat toți cei amintiți în acest articol și care sărbătorește 150 de ani de existență. Merită rostite cuvintele merituosului director al acestei școli, Epifanie Rodeanu, care, la sărbătorirea a 75 de ani ai școlii, în anul 1935, spune: „…Și era în toamna anului 1860, când fruntașa comună românească Mitocul Dragomirnei, din Ținutul Sucevei lui Ștefan cel Mare, a fost blagoslovită de Dumnezeu, prin înființarea Școalei Primare”. „Deschiderea școlii într-un sat românesc din Bucovina era un prilej de sărbătoare, la care participa tot satul”. În cuvântarea sa, Constantin Morariu (profesorul) face auzit glasul sătenilor de mulțumire „că au ajuns să vadă funcționând o școală primară în satul lor, construită prin efortul comunei și cu ajutorul Fondului Bisericesc și când vornic era gospodarul Anton Mironiuc, care a supravegheat lucrările împreună cu învățătorul superior”. Spre închidere, îndrăznesc să afirm că această comună se poate mândri că a dat culturii românești și diferitelor ramuri ale științei poate cel mai mare număr de intelectuali raportat la numărul total al locuitorilor. Aceasta se datorește în cea mai mare parte învățătorilor, adevăraților dascăli, care au știut să insufle tinerelor vlăstare dornice de carte Bucuria Cunoașterii. Acei tineri ne-au făcut ulterior cinste nu numai în țară, ci și departe de fruntariile ei. Păcat că în acest an aniversar pentru Școala Primară a trebuit să părăsească această lume un fiu iubit al localității, un Om de o remarcabilă cultură, un distins diplomat, un ziarist cu un condei încărcat de melancolie și umor, un om cu o dragoste nețărmurită față de plaiurile natale – Victor Hostiuc. La manifestările prilejuite de împlinirea a 150 de ani ai școlii se impune a aduce cuvinte de apreciere tuturor celor care au făcut și fac cinste școlii și comunei, adevăraților dascăli și tuturor celor care trudesc din greu pentru îmbelșugarea roadelor pământului. Acestora din urmă le adresez și eu cuvintele rostite de Lucian Blaga în discursul său ținut cu ocazia primirii în Academia Română: Laudă țăranului român! Ing. DRAGOȘ PENTIUC