D’ale politicii (99)

– Un dicționar… alternativ –

 

> Adevăr. „Cel mai mare și mai simplu adevăr pe care vei ajunge să-l accepți într-o zi este că îți ajunge, îți umple întreaga viață norocul de a iubi și șansa de a fi iubit.” (Ewan McGregor în „Moulin Rouge”, 2001) > Boca (Arsenie). Spirit vizionar, om foarte aproape de sfințenie. O recentă confesiune radiodifuzată a uneia din „ucenicele” părintelui – stareța Mănăstirii Râmeți – evocă o uimitoare profeție a celui regretat de toată ortodoxia românească: „În deceniile ce urmează se vor înmulți schiturile și mănăstirile precum ciupercile după ploaie. Dar inutil și fariseic vor avea strane de aur, asta nu va ajuta. Înainte erau strane de lemn și inimi de aur, curate…”. > Curaj. Nonconformistul istoric clujean Ovidiu Pecican (autor al unui savuros op – ce poate „ieși” bine doar unui universitar ce refuză scorțoșenia și nu a pierdut gustul pentru J. Verne ori Indiana Jones – consacrat culturii ero(t)ice în epoca lui Ștefan cel Mare) deslușește în instituția română a „voievodului” (echivalentă celei de domn-dominus, adică de stăpân autoritar al pământului) o funcție militar-defensivă prin excelență. Vechimea acestei demnități – ce precede la noi primele forme statale – este contemporană cu cea a principelui ori comitelui –comes specifică Apusului și introdusă în Transilvania ca reprezentând subaltern o autoritate superioară, un centru de putere monarhic extern, deja existent. Formele organizatorice extra-carpatice („țara”, județul etc.) indică, dimpotrivă, o structurare inversă, „de jos în sus”. Fie că s-au intitulat voievozi, domni ori duci (în documentele latinizate ale vremii) liderii români ai evului de mijloc reflectă urgența de organizare, subordonată apărării împotriva neîncetatelor agresiuni externe, pericol ce a coagulat societatea băștinașă veche. Argument: singurele cuceriri teritoriale de după emergența statelor feudale române au fost Dobrogea, în cazul Țării Românești, la finele sec. XIV și Pocuția, pentru Moldova, în sec. XV. Pot adăuga doar depășirea graniței etnice a Nistrului – după o jumătate de mileniu! – de către un Ion Antonescu, dar asta numai din rațiuni credibile de strategie militară. ”Blasfemie” imputată Mareșalului nu doar de judecătorii sovietizați, ci, chiar la vremea producerii ei, de politicienii români „democrați”, robi ai amintitului clișeu comod de gândire a istoriei… Chiar așa: ar putea cineva să mă convingă că resemnarea defensiv-mioritică ne-a fost salvatoare? Nu cumva am întregit teritorii și câștigat demnitate doar atunci când am pus mâna pe arme, abandonând pacifismul specific și bătându-ne cu cei „mari”, fie și pe pământul lor? > Dobito. E bine să ai încredere în Divinitate, dar nu uita să încui ușa atunci când pleci de acasă. > Gargară. Talk-show-urile par, tot mai evident, a fi fost create pentru invitați care, neavând nimic nou de spus, țin neapărat să ne aducă acest fapt la cunoștință. > Pruteanu (George). Să ne amintim de regretatul scriitor și vremelnic politician notând o frumoasă exprimare a sa (relevată mie de B. Ulmu): „În Basarabia, limba română este întinsă pe patul lui… Procustov”. > Sifon. Unii analiști de (în) criză prevestesc „renașterea băuturii târgovețului sărac”, sifonul, alături de alte „soluții de supraviețuire” tradiționale, precum urzicile ori ștevia… ”Apa chioară care își dă aere” a fost inventată de englezul J. Priestley, iar pe la 1800 cucerise deja întreaga Europă. Se pare că însuși Napoleon a gustat – și apreciat! – sifonul, dar a dispus interzicerea sa în Franța atunci când a aflat că este o creație britanică. > Țepeni (și țepe). Încremenirea în proiect, deciziile conjunctural-electorale fac inutile – ba chiar păguboase, în lipsa reformelor reale – „amputările” salariale preconizate, ce au efectul unei aspirine administrate cancerosului. Un prim pariu imposibil: peste 30 de ani, 100 de salariați vor trebui să susțină 50 de pensionari. Lipsa de perspectivă a guvernărilor succesive subminează și alte sectoare esențiale: educația (suntem la a 17-a reformă în ultimii 20 de ani), agricultura (cele 3471 de kg la hectar ne situează pe ultimul loc în Europa), infrastructura (avem doar 300 km de – discutabilă – autostradă, la nivelul minusculei Albania), ori atragerea fondurilor U.E., unde rezultatele sunt sub jumătate față de cele mai slabe performanțe de absorbție europene. > Vis. „Scuzați-mă, nu doream să vă deranjez, considerați-mă doar un vis.” (Roberto Benigni în „Viața e frumoasă”, 1996 ). > Unire (și ură). Tratatul ce a recunoscut unirea Basarabiei cu noua Românie a fost semnat, la 28 octombrie 1920, de Anglia, Franța, România și… Japonia. Cât despre U.R.S.S., „părțile contractante o vor invita să adere la Tratat de îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de ele”. Dovadă că perversitatea conjuncturală a fost și este o permanență a hegemonismului rusesc stau declarațiile „mieroase” ale puterii roșii abia instalate la Kremlin, care acceptase starea de fapt și se angaja să returneze de îndată Tezaurul român (trimis la Moscova de bună voie și pe bază de onoare monarhică și statală). O atitudine umil-oportunistă, total opusă celei din zilele transmiterii ultimatumului din 1940, când cu o aroganță și o grabă nemaiîntâlnite în istoria diplomației, Moscova solicita predarea urgentă a „vechiului ținut rusesc dintre Nistru și Prut ocupat de imperialiștii români ce au profitat, în 1920, de slăbiciunea tânărului stat sovietic”. Ca să vezi, un viol comis de purice asupra elefantului! Muscalii uitaseră total că ei au pus pentru prima oară cizma pe grumazul Basarabiei abia în 1812. Dar nu cred că ar putea exista o probă mai evidentă a urii cu care Moscova a primit pierderea „grădinii furate” decât relevarea amplorii „loviturilor de pumnal în spate” aplicată, între 1918-1941, de către CEKA și NKVD autorităților române legale din Basarabia. Ambuscadelor, atentate-lor, sabotajelor sovietice le-au căzut victime 886 grăniceri, 1259 jandarmi și 1197 de polițiști români. Mai exact, 3342 militari, adică o treime din numărul celor căzuți în Războiul de Independență. La 28 iunie 1940, Basarabia avea să fie din nou ruptă din trupul țării. > Xenofob. Un român derutat de propagandă, care înjură un țigan cu vorbele: lua-te-ar naiba, bozgore! Ori invers… Mă bucur că, asemeni frecvenței rarisime în limba noastră a literei X, acest sentiment ne-a fost, ne este atât de străin (xeno?) ca fire. Ori ar trebui, Doamne iartă-mă!, să nu mă bucur, ci dimpotrivă?