A trecut Ziua Armatei României

„Nicio pravilă nu ne oprește să întâmpinăm răul cu rău… Patria este norodul iară nu tagma jefuitorilor” – Tudor Vladimirescu, 1821 Această scriere este dedicată durerii mute și suferinței miilor de militari români care se regăsesc în ea.

 

Stimate cetățean civil! Dacă n-ai trăit viața cazonă, să nu îți bați joc de destinele isprăvite a zeci de mii de oameni! Numai unii care gândesc ca tine, încurajați de naivitatea folclorului de șanț, se pot mândri că deschid noi abordări ale rostului armatei într-un stat, și asta cel puțin de la Alexandru Ioan Cuza încoace! Caută să-ți vezi de viața ta! Nu din cauza noastră o duci tu rău acum! Noi, la rândul nostru, am fost ademeniți, folosiți, storși de vlagă până la ultima picătură, îndepărtați, abandonați și acum, mai nou, huliți și batjocoriți! Ce averi vezi tu în spatele puhoiului de militari în rezervă care umblă cu căciula în mâini acum, la bătrânețe, pe la ușile centrelor militare, ca să-și salveze cât mai mult dintr-un drept dobândit deja legal în decursul anilor, din fața unui stat hulpavnic și viclean, după o viață plină de servituți și neîmpliniri? Niciodată n-au corespuns idealurile familiilor noastre cu cele ale spiritului de garnizoană în care eram încorsetați! Dacă tu trăiai la oraș, noi trăiam la marginea orașului! Dacă tu trăiai la țară, noi trăiam în mijlocul câmpului! Dacă tu trăiai la munte, noi trăiam în creierul munților! Dacă tu aveai școala pentru copii la colțul străzii, noi ne trimiteam copiii la kilometri, poate chiar zeci de kilometri pentru cea mai apropiată școală din zonă! Dacă fiii tăi se pot mândri cu aceiași colegi de la grădiniță până la facultate, copiii noștri nici nu apucau să-și cunoască bine colegii dintr-o școală, că se pregăteau să cunoască alții, poate din celălalt capăt al țării! Dacă soția ta era învățător, profesor, inginer, medic, avocat, arhitect, tu erai foarte mândru de realizările ei, dar dacă soția mea era așa, și mai aveam și unul sau doi copii, n-aveam decât să o fac pe ea casnică sau pe mine navetist! Dacă tu te trezeai duminică dimineață și era frumos afară, ieșeai cu copiii la o plimbare prin parc sau prin împrejurimi, dar dacă eu aveam de gând să părăsesc locuința, trebuia să mă înscriu într-un registru cu trei zile înainte și să-mi aprobe comandantul de unitate! Dacă pe tine noaptea te suna cineva la telefon îl făceai cu ou și cu oțet că te-a deranjat din somn, dar dacă mă suna pe mine (dacă aveam telefon, dacă nu, îmi bătea curierul în ușă!), după câteva minute trebuia să fiu în cazarmă, echipat de război, cu armamentul ridicat de la ofițerul de serviciu. De cele mai multe ori după o astfel de noapte mă prindea dimineața dislocat la zeci de kilometri, la adăpost de toate grijile de acasă! E adevărat că nu am dus niciun război! Dar nu e vina mea! Eu pentru război m-am pregătit și în așteptarea lui mi-am irosit viața (a mea și a familiei mele)! Puteam să mor și eu cum au murit cei mai mulți dintre cei cu care am mâncat aceeași pâine în viața asta, dar nicio clipă nu m-am gândit că statul, al cărui străjer credincios am fost, mă va dezbrăca de modestul respect cu care mi-a oblojit în timp urmele hamului pe care l-am purtat o viață întreagă, și mă va arunca în groapa abjectă a discreditării sociale. N-am nimic cu tine ca om, am cu ideea pe care o văd din ce în ce mai nuanțat exprimată, că foștii militari, cu pensiile lor nesimțite, sunt o povară de nesuportat în ziua de astăzi. Tu și cei ca tine nu trebuie să uite că statul român nu a apărut astăzi și nici ieri! Armata a apărut odată cu statul modern ca o necesitate pentru existența și perpetuarea sa. De-a lungul vremii, amprentele militare ale evenimentelor istorice au fost corespunzătoare profunzimii puterii politice și economice cu care statul și-a purtat existența. Nu militarii au fost de vină, atunci când istoria a scris pagini triste, pentru că ei mai mult decât viața nu aveau ce să pună chezășie. Tu și cei ca tine trebuie să știe că oameni ca noi, oriunde în lume, sunt altfel priviți și apreciați. Niciun om rațional, conștient de legătura sa existențială cu statul în care trăiește, nu ar submina cu intenție orientarea vocațională spre arme a unor tineri, dispuși să lupte și chiar să-și dea viața pentru țara lor. Ce ideal ar putea să-i mai călăuzească pe ei în viața de militar când știu că dacă vor reuși să ajungă până la pensie s-ar putea să fie tratați la fel ca noi, cei de azi, umiliți, acuzați, penalizați și marginalizați! Da, într-adevăr, putem spune că asistăm la o disoluție a statului român! În acest context, noi, militarii în rezervă, vom întâmpina ziua de 25 Octombrie, Ziua Armatei României, în stradă… în fața instituțiilor statului care au decis că nu avem dreptul la trecut și nici la viitor… Col. (r.) VIOREL MIHĂESCU, vicepreședinte SCMD