Poetul, un „călător cu aripi indigo”…

În volumul Călătorul cu aripi indigo, apărut de curând la editura Axa din Botoșani, lirica Vioricăi Petrovici se conturează din frământări interioare puternice redate într-un imagism cu tușe uneori regulate și lineare, alteori frânte și risipite, în funcție de stările eului confensator, depășind însă mereu granițele biografismului pentru a ajunge în planul metafizicului profund, acolo unde expresia poetică se contaminează de sensuri multiple și profunde.

 

Vom întâlni astfel, în cele peste o sută de pagini ale cărții, o poezie grea de semnificații și de simboluri precum aripa, dematerializarea ființei și risipirea în spațiile universului, spirala/vortexul, ochiul ori centaurul (veritabile repere tematice), uneori ezoterice, cu imagini oximoronice revelând sau ocultând sensuri ori stări, trăiri ori emoții. Toate acestea traduc mereu dorința poetei de cunoaștere enstatică ori extatică, dorința de a-și apropria datele realului empiric, atât de multiform și deconcertant ca înfățișare și finalitate. Ca și în volumele anterioare, Viorica Petrovici se lasă sedusă din nou de simboluri ale filosofiei indiene ori tibetane precum Shambala, Maya sau mandala (ca imagine a Paradisului, a cunoașterii metafizice), dar și de fulgurații egiptene altoite parcă pe cele orientale (v. „Cameramanul”). De altfel, însuși titlul volumului, „Călătorul cu aripi indigo” (sugestie cromatică revenind ca un lait-motiv în câteva poeme) face referire nu doar la o culoare fundamentală din spectrul luminii, ci la aura energetică punând accentul pe intuiție, pe cunoașterea directă și pe telepatie: ”Mă învăluie seara în lumina de aur/ Tu ești și mă cuprinzi în privirea verde/ Răsfrântă de munții și apele ce ne separă/ Vântul îmi mângâie părul te aud cum îmi șoptești/ Și plec pe o cărare îngustă indigo forme transparente/ Se desprind în aburul dulce înmiresmat/ Înot în cercuri aurii/ Rămân în urmă îmbrățișările flăcării vii/ Topesc în mine uitarea și tot ce privesc e o oglindă” (v. „Un salcâm înflorit”). În astfel de spații timpul își diluează identitatea până la anulare și devine obsesie pentru cel angajat în actul transgresării propriilor limite. Poeta încearcă o convertire a timpului profan (care înseamnă curgere și trecere) în timpul sacru (al eternului): ”Lumina cade fără timp în palmele tale/ Prelungi mistere prismă între necunoscutele zări” (v. „Prismă între necunoscutele zări”). Limitele sunt relativizate și apoi depășite, sfidând îngrădirea pentru a cunoaște fața ascunsă, tăinuită a lumii. Persia, Taj Mahal, Egiptul, Bucegii devin locuri ale transgresării de la finitudinea umanului la autoritatea divinului, când ființa capătă două dimensiuni, una divină și alta naturală: ”Translatezi în spații paralele/ În care plantele sunt cuvântătoare/ Apele au lumină de soare/ Iar stâncile de cristal dau în floare/ Androginalitatea își ia și îți dă/ Cu aceeași de măsură/ Când ești una cu spiritul muntelui înveți zborul” (v. „Atingi cu pleoapa de cântec Izvorul”). Acest Rai teomorf devine un spațiu ilimitat, scos de sub incidența curgerii temporale… Lirica intimă constituie un alt capitol important în paginile cărții, iubirea văzută ca stare de hipnotic elan spre celălalt situându-se sub semnul fascinației onirice și a extazului mistic. În „Magica ta ființă un gheizer de vocale”, cuplul erotic pare a se angaja într-un zbor chagallian, dematerializându-se și risipindu-se („Trecem prin oglinda aerului/ În noi înșine ne ținem de mână”); alteori iubirea devine un ceremonial (precum cel din „Cântarea Cântărilor”) în versuri incantatorii rostite parcă de însuși înțeleptul Solomon, într-o grădină cu cedri seculari, către enigmatica sa regină din Saba (v. distihurile din „În timpul Iubirii etern petalele mele de jar”). Celălalt pol al cuplului erotic apare fără contururi reale, lămurite, însă conservă candoarea inițială a androginului, candoare descrisă în linii delicate, vaporoase (v. „Trec desculță râurile de ametist”). Viziunea deschisă spre metafizic din „Herghelii de cai albi neîmblânziți” sau din „Ursul” este demonstrată și de doza de religiozitate, stare plină de naturalețe și lipsită de încrâncenare mistică, în care simboluri precum îngerul, roata eternei reîntoarceri și cercul (v. „Euphoria antiqvorum” sau „Roata”) constituie auspiciile sub care se situează sacralitatea. În aceste condiții, însăși natura (deșertul și grădina) devine altar, loc al manifestării divinului, o reședință terestră a teofaniilor, unde poeta calcă pe spiritul pur. „Grădina, florile diafane violete și albe”, ”curmalii beduini” și „cactuși cu ochii roșii” au un aspect de catedrală în care misterul sacru plutește tutelar, iar vegetalul/protagoniștii se animează și colaborează ca într-un spectacol (v. „Descopăr Grădina în fiecare fir de nisip”). În unul din puținele sale poeme narative (v. „Înainte de linia dreaptă”), Viorica Petrovici ne dezvăluie lumea unei existențe rustice, redescoperind și reînviind satul dincolo de capcanele convenționalismului. Prin urmare, acesta nu mai este un spațiu al originilor, al armoniei cu Marele Tot sau al bucuriei de a fi „acasă”. Locul paradisului obișnuit este luat de o experiență-limită, stranie, care se sustrage determinismului logic și îl sfidează. Există aici certe ecouri din dislocările, răsturnările și fantasticul folcloric românesc, tranziția din real în ireal instituind incertitudinea și anxietățile iraționalului labirintic, cleios și cețos. Și, ca o contrapondere parcă a viziunii anterioare, spațiul slav (v. „Sufletul slav”) devine ținutul sublim, desenat în litere roșii, negre și albe, populat de ființe solitare și misterioase, care sunt parcă încarnări ale universului. Cititorul este hipnotizat de acest spectacol al infinitului stepelor și al taigalei siberiene aflate sub o vrajă despre care ți-e interzis a vorbi pentru că aici totul respiră poezie… Străin, stingher, sfios și sălbatic… Sunt atributele ce alcătuiesc chipul spiritualizat al poetului izolat de lume precum „lupul de stepă al lui Hermann Hesse”. Însă, sub aparența acestei ființe enigmatice există o viață sufletească furtunoasă, plină de o uimitoare delicatețe, depășind limitele convenționalului. Iar poetul, ca și lupul de stepă, se află într-o perpetuă și tulburătoare căutare a echilibrului fragil dintre corp și spirit, echilibru fără de care ființa umană nu poate atinge perfecțiunea. Astfel, „Dăruirea lupului e o patimă/ Ce iubește este dureros interzis/ Pentru că el s-a născut un proscris/ Cântecul zorilor trece prin el/ Ca o coasă prin iarba de sânziene”… RODICA MUREȘAN