O dovadă emoționantă, exemplară, de iubire

Deschid cu emoție noua carte a Maicii Elena Simionovici și nerăbdarea îmi este fulgerată de gândul la tratatul lui Constantin Noica despre ,,Cum este cu putință ceva nou”.

 

La Maica Elena este întotdeauna cu putință ceva nou și am în mână dovada. După admirabilul ghid al Sfintei Mănăstiri Voroneț, tradus în limbile de largă circulație și reeditat periodic pentru a satisface cerința constantă a vizitatorilor din toată lumea, după frumoasele pagini despre Icoanele Voronețului – Ferestre spre cer, Maica Elena abordează, în premieră absolută, îndrăznesc să spun, o altă componentă a Sfintei Mănăstiri fără de care Voronețul ar fi vitregit – ca în vremuri de dureroasă amintire –…oameni care trec pragul Mănăstirii pentru a răspunde la chemarea Luminii, pentru a-și urma imboldul sufletului, pentru a se regăsi și îmbogăți ca drept credincioși. Oameni de toate felurile, din toate locurile. Niciunul ca altul, fiecare întrupând un univers, o minune a Creatorului. Și Maica Elena știe că Dumnezeu nu a făcut oameni pe care să-i piardă, după cum știe că are de împlinit o lucrare cu fiecare dintre ei…îi întâmpină cu răbdare și îngăduință, găsește mereu calea spre inima și mintea fiecăruia și ale tuturor, pentru că ,,într-un Duh ne-am botezat noi toți și toți la un Duh ne-am adăpat”,-1 Corinteni, 12-13. Cartea de față este o impresionantă dovadă a smereniei Maicii Elena, smerenie firească s-ar putea spune la un monah, înălțătoare mai presus de cuvinte. Autoarea se apropie de înțelegerea celor care-i ajung în preajmă spre a-i ajuta să se înalțe și să descopere Lumina, întotdeauna găsind ceva vrednic de prețuire la semenul său și punând în valoare fiecare talant. Și mai este această carte o dovadă emoționantă, exemplară, de iubire. Autoarea revarsă cu noblețe valuri de caldă iubire pentru aproapele – fie el nume sonor, fie el, cel mai adesea, anonim. Maica Elena nu se oprește decât asupra a ceea ce este bun, frumos, luminos, de preț și ocolește cu măiestrie umbrele pe care oamenii le poartă cu ei, îi sensibilizează cu rafinament și cerne ,,zgura”, pentru a capta în paginile sale doar Lumina și Căldura umană. De aceea rezultatul migălosului demers –veritabil catharsis – este atât de curat, răspândind ,,bună mireasmă duhovnicească”. Și câtă nevoie avem, acum și aici de asemenea exemple dătătoare de nădejde, de încredere în noi ca Neam! Mai sunt încă oameni, mai sunt, și tot vrednici de toată isprava! Maica Elena ,,călugăr iubitor de oameni”, după cum se autodefinește, îi privește cu atenție și cu bunăvoință. Ea știe că pe semenii noștri îi cercetăm doar spre a-i înțelege, nu spre a-i judeca sau spre a-i face de ocară, și, negreșit, spre a-i ajuta după puterile noastre. De judecat, ne va judeca, deopotrivă vii și morți, Dreptul Judecător, iar de ocară se grăbesc atâția, prea mulți, să ne facă, după cum nu pierdem nici noi înșine vreun prilej… Mai rară este lauda noastră, nu laudă deșartă, ci spre slava lui Dumnezeu. Fin psiholog, autoarea selectează în mod inspirat citatele din Sfinții Părinți, determinând cititorul să ia aminte și să se evalueze singur, având sub ochi lecția de viață a Sfântului Marcu Ascetul, pg.56-57. Autoarea conchide că ,,în raporturile cu lumea avem mereu ceva de învățat”. Ca toate cărțile Maicii Elena Simionovici și această carte are o arhitectură atent și meșteșugit elaborată. Ne întâmpină Măicuța Stareță, aflată în tainică comuniune cu Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, a cărui piatră de mormânt, parcă însuflețită de lacrimile sale, să-i dea încurajare și minunată putere pentru a răzbi cu obștea prin toate încercările. Poarta Mănăstirii se deschide apoi larg, pentru a primi închinători și vizitatori. Așa sunt prezentați închinătorii români, din Banat sau din Maramureș, dar și străinii greci, nemți, evrei, alternând cu oameni răzleți sau grupuri de scriitori, artiști, ingineri, profesori, țărani și, mai ales, tineri, foarte mulți tineri – elevi și studenți. Printre ei, Mama – o stea care va străluci întotdeauna cu iubirea ei ne-stinsă, dar și Prietena noastră – al cărei nume nu îl aflăm scris, ci se ascunde șăgalnic în spatele majusculei și al chipului luminos din fotografie. Un loc aparte îl au în această carte copiii. După cuvântul Mântuitorului, Voronețul cheamă copiii spre a-i lumina, spre a le da adevărata credință, pentru că ei, după gândul autoarei, ,,sunt nădejdea acestui Neam!” În finalul cărții, revenim la mormântul Părintelui Paramon – prima imagine care deschide cartea este cea a Judecății de Apoi, ultima a Părintelui mutat la Domnul –, iar între ele lume peste lume. Închid cartea… Pe coperta a patra, minunata fațadă de sud scăldată în soare. Luminată, colorată magistral, alcătuită ca o bijuterie dintre cele mai rare și mai scumpe din lumea aceasta. Și totuși…rece! Așa cum a fost condamnată să fie peste două sute de ani. Fără călugări ostenitori care să o încălzească cu rugăciunile și cântările liturgice sfinte. Coperta întâi ilustrează îmbucurător imaginea de astăzi a Voronețului, învăluit într-o mare de oameni, scăldat în nețărmurita lor iubire. Sfânta Mănăstire Voroneț și-a recăpătat credincioșii, admiratorii, vizitatorii, drept-măritorii care, cu orice gând ar fi venit să-i treacă pragul, pleacă transfigurați, îmbogățiți sufletește, luminați, mulți dintre ei rămânându-i copii de suflet. Cartea Maicii Elena este și un gest de aleasă prețuire pentru acei oameni care au sporit, prin dragostea și puterea lor de a ajuta, Lumina Voronețului. Margareta Kamla