„New Deal” – secretul redresării economice a SUA după marea criză din 1929 – 1933

Crize de tot felul au mai bântuit lumea și vor mai fi și în viitor, unele deja manifestate agresiv pe „globulețul terestru” tot mai globalizat și tot mai mic: criza energetică și de materii prime, criza ecologică și demografică, criza alimentară și de apă dulce și, peste toate, criza păcii și psihoza socială în cadrul crizei economice și morale, cauza proliferării morbidității și mortalității datorită dificultăților de adaptare la ritmurile și solicitările complexe ale prezentului.

 

„Grand Coulle Dam”, un imens baraj, este doar unul din exemplele depășirii celei mai mari crize economice mondiale care a afectat catastrofal și SUA în anii 1929-’33. „New Deal” (noul program de redresare economică) conceput de președintele de atunci al SUA (1933-1945), Franklin Delano Roosevelt (1882-1945), a absorbit treptat forța de muncă, a lichidat șomajul, cu toate consecințele economico-financiare inerente favorabile, deși la orizont se profila amenințarea unui nou război. Roosevelt, membru al Partidului Democrat, a devenit președintele unei țări ruinate de marea criză. Am înțeles mai bine acele vremuri vizitând Casa memorială a soților Roosevelt, Anna Eleonor și Franklin Delano, mai la nord de celebra academie militară „West Point” pentru armatele uscatului și aerului din statul Massachusetts, existentă din 1802. Mai apoi am vizitat imensul baraj la care mă voi referi mai la vale; asta era în 2008. Energia a fost și rămâne esențială pentru supraviețuirea actualei civilizații. Cărbunele și țițeiul sunt aproape de epuizare ca surse energetice. Omul nu prea mai are ce împrumuta de la Banca Ecologică a Naturii pe care a jefuit-o intensiv în ultimele două secole, iar „a împrumuta” nu e un cuvânt potrivit și corect, deoarece omul restituie naturii doar deșeuri și poluanți. CO2 nu mai poate fi integral captat de masa vegetală în procesul fotosintezei, agravând procesul încălzirii climei prin efectul de seră, iar compușii toxici ai sulfului atârnă tot mai greu în ranița fiecărui pământean. Raportul „Living Planet 2008”, realizat de organizația americană „World Wildlife Fund”, avertiza că lumea se îndreaptă spre un dezastru ecologic mult mai grav decât criza economică globală, iar în 2030 vom avea nevoie de încă o planetă precum Terra, cu resurse energetice de rezervă. În ritmul actual și în absența unor măsuri eficiente de reducere a risipei de energie, în jurul anului 2300 Terra va fi de nelocuit. Mersul spre apocalipsa climatică este sigur. Între alte resurse energetice, apa hidrocentralelor s-a impus, dar centralele atomoelectrice le iau tot mai mult locul, cu toate protestele forurilor ecologice care afirmă că „dacă vrem să supraviețuim ca specie și civilizație, trebuie să reducem consumul de energie”; un paradox mai greu de asimilat. Pe mai multe coline în Creta, dar și în SUA, Austria și pe ici acolo și la noi prezența centralelor eoliene la fel ca și a captatoarelor de energie solară este de un pitoresc aparte și o speranță reală. În SUA (Seattle) automobilele cu alimentare mixtă (electrică și benzină) intră în obișnuință. Acum vreo 60 de ani, când nu se vorbea despre „foamea de energie”, am construit hidrocentrale la Bicaz și Vidraru, iar hidrocentrala de la Porțile de Fier, în comun cu Iugoslavia, avea o putere de 2100 MW din care 1050 reveneau României. În aceste condiții nu ne miră să aflăm că „Marele Nord” al Arcticii poate oricând să fie sediul unui „război cald” al celor cinci state adiacente Polului Nord, fiecare dorind o zonă cât mai mare din rezervele de gaze naturale și țiței (Rusia, SUA, Canada, Norvegia și Danemarca). Ceea ce am aflat vizitând colosul de pe fluviul Columbia în statul Washington (nord-vestul SUA), la vreo 200 mile est de orașul Seattle, depășea orice imaginație. Această centrală cu numele Grand Coulee Dam (Barajul râului secat) la granița cu deșerturile statelor vecine din est, a deținut supremația dimensiunilor și performanțelor tehnice în SUA și în lume; azi e pe locul patru, având înaintea sa Three Gorges Dam în China cu 20.000 MW, Guri Dam în Venezuela, cu 10.000 MW și Itaipu Dam între Paraguai și Brazilia cu 12.500 MW. Grand Coulee Dam produce 7.000 MW și a fost construită în anii 1933-1941 la sugestia proaspătului președinte democrat de atunci al SUA, Fr. D. Roosevelt, și a programului său „New Deal”, care pe fluviul Columbia și în alte multe locuri din SUA a dat șomerilor de lucru. În același timp cu „New Deal”, în Germania, șeful Partidului Nazist, Adolf Hitler, ajuns la putere în 1933, scotea țara din criza economică determinându-i pe magnații germani să investească în economie, șosele și autostrăzi, eliminând treptat șomajul și recoltând aplauze în acele istorice „băi de mulțime”, delirante, din primii ani ai instaurării puterii sale; ce a urmat, se știe. Inițial, Grand Coulee Dam era destinat obținerii unei mari acumulări de apă pentru irigarea unui milion de acri (500.000 ha) de terenuri aride în aval de baraj. Dimensiunile digului sunt uluitoare: 2 km lungime, 200 m înălțime (înălțimea a 46 etaje). Beneficiile estimate inițial erau mari: irigații, regularizarea regimului apelor fluviului, zone de agrement și de stimulare a vieții sălbatice. Dar pregătirile pentru cel de-al Doilea Război Mondial cresc nevoile energetice pentru producția de aluminiu necesar fabricării avioanelor la uzinele Boeing din Seattle, încât se adaugă încă două imense turbine. Am coborât cu un lift la 100 m adâncime în sala turbinelor. Trei mari conducte în fiecare, acolo putând sta alături trei autobuze, aduc apa necesară mobilizării elicelor. În partea sudică a complexului, peste un deal, 12 conducte mai mici pompează apa necesară irigațiilor (3% din capacitatea lacului de acumulare) într-un alt lac, alungit ca o banană, paralel cu șoseaua, cu o lungime de 52 mile. În aval, pe fluviul Columbia, mai sunt încă 9 centrale mai mici, interconectate. Tot ce s-a construit atunci acolo, a absorbit câteva milioane de muncitori. Baza digului este atât de mare, încât betonul ar ajunge pentru construirea a patru piramide egiptene Keops ori globul terestru ar putea fi înconjurat la ecuator de două trotuare groase de 10 cm și late de 1,5 m sau s-ar construi o autostradă de la Pacific la Atlantic. Măsurile de securitate sunt discrete, dar prezente peste tot. Lacul a căpătat numele președintelui Roosevelt și are o lungime de 243 km, ajungând spre nord aproape de Canada, care a acceptat un tratat de protejare a lacului, după cum un alt tratat a fost inițial încheiat cu indienii cărora li s-au luat din habitat și din avantajele naturale. La întoarcere, în lungul lacului „banană”, o căprioară tânără, pe care am putut s-o evităm, ne-a tăiat calea sărind dinspre lac în fuga ei spre mărăcinișul de sub stâncile de bazalt. Am parcurs zone altădată pustii, acum livezi de pomi fructiferi. Lângă o magazie erau expuse diferite fructe în lăzi mici, de 5-6 kg, sub care scria: „alegeți ce vă place și puneți banii în slot” (o fantă verticală de cca. 10 cm lungime în perete); prețul era afișat – 10 dolari/cutie. Explicațiile se terminau cu „mulțumim”. Vânzătorul lipsea, oamenii erau la lucru în livezi. Ne-am întors acasă, la Seattle, prin munți stâncoși îmbrăcați la baza lor de păduri în culori de toamnă galben-aurii, roșu-aprins întrerupte pe alocuri de verdele coniferelor, culori pe care omul nu le-ar putea realiza. Orașul Seattle, sediul corporațiilor Microsoft, fondată de Bill Gattes, și a fabricii de avioane Boeing, este practic o conurbație, în păduri, dar, tăierea unui copac intravilan se face numai cu avizul comunității. Vizitând acel colos energetic am înțeles că pământul are destule zone deșertice în care ar avea loc încă miliarde de oameni. Apoi că numai investiții serioase pot da de lucru oamenilor, salvându-i de șomaj și de consecințele inerente nefaste; e vorba nu de „investiții de operetă” și de discursuri „înșirând la vorbe goale”, care prin repetiție au pierdut credibilitatea. Se impune un „New Deal” românesc în stare să-i țină pe români acasă și să nu-i expedieze pe meridianele Europei după locuri de muncă, umilitoare adesea. Fără așteptatele investiții masive și vitale vom consuma ce mai avem, vom irosi împrumuturile și, în cel mai bun, caz vom bate pasul pe loc în contextul unor relații interumane tot mai tensionate și al unor posibile conflicte sociale. Dr. IOAN IEȚCU, membru corespondent al Academiei Oamenilor de Știință din România