Cedarea nord-vestului Transilvaniei și Cadrilaterului. Presiunile Germaniei și Italiei asupra României și consecințele lor

Procesul destrămării României Mari, început de Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939), prin notele ultimative sovietice din 26-28 iunie 1940, a continuat cu pretențiile revizioniste ale Ungariei și Bulgariei, pretenții care au fost impuse României prin Diktatul de la Viena (30 august 1940) și Tratativele de la Craiova (7 septembrie 1940).

 

Aceste rapturi teritoriale au fost plănuite de multă vreme de agresori. Așa cum arătam într-un articol anterior, statul sovietic n-a recunoscut niciodată Unirea Basarabiei cu România din 27 martie 1918, nerenunțând nicio clipă la ideea „recuperării” teritoriilor românești dintre Prut și Nistru. Aștepta doar momentul prielnic pentru a-și realiza mult visatul țel, moment ivit doar cu o săptămână înainte de începutul celei de a doua conflagrații mondiale. Procesul destrămării unității statului român a continuat cu sfărâmarea unității Transilvaniei. Chiar în ziua în care Ungaria ratifica Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920), ungurii și-au manifestat intențiile lor revizioniste, arătându-și dorința de a reînvia Ungaria Milenară. Mult doritul stat avea să dureze doar cinci decenii (1867-1918). Revizioniștii unguri au fost deosebit de abili în acest demers. La început, ei s-au arătat respectuoși, până la exces, față de înfăptuirile de la Trianon, pentru a nu provoca susceptibilitatea Aliaților. Așa cum arăta un deputat filomaghiar, „Ungurii nu cer revizuirea Tratatului de la Trianon”. Naiv putea fi deputatul francez! La niciun an de la semnarea Trianonului, în fața unei mulțimi adunate cu prilejul inaugurării statuilor din centrul capitalei ungare, ce reprezentau provinciile dezlipite de monarhia dualistă, episcopul catolic Stefan Zadraveț spunea: „Cred în reînvierea Ungariei Milenare”, propunând folosirea oricăror mijloace pentru a se reuni. Cum nu aveau o putere economică și militară suficientă, ei trebuiau ajutați. Și cine îi putea sprijini pe unguri și pe bul-gari? Nimeni alții decât Hitler și Musolini și, indirect, statul sovietic. Pe baza recomandărilor lui Hitler și Musolini au început, la 16 august 1940, tratativele româno-maghiare la Turnu Severin. Din cauza revendicărilor ungare exagerate (ei pretindeau 68.000 kmp din teritoriul transilvan), delegația română, condusă de Valer Pop, nu a fost de acord, convorbirile împotmolindu-se. Văzând că negocierile nu ajungeau la niciun rezultat, de la sine putere, nesolicitate de niciuna din părți, Germania și Italia, prin miniștrii de externe Ribbentrop și Galeazzo Ciano, și-au asumat funcția de arbitri, convocându-i pe reprezentanții Bucureștiului și Budapestei la Viena. Cu această ocazie, la 30 august 1940, la Palatul Belvedere din capitala austriacă, a fost semnat Diktatul, diktat care răpea nord-vestul Transilvaniei cu suprafața de 43.492 kmp și o populație de 2,6 milioane de locuitori, din care 50,2% români și 37,1% unguri. Din cele 23 de județe câte număra Transilvania, au fost înstrăinate 8 (Ciuc, Maramureș, Năsăud, Odorhei, Satu Mare, Sălaj, Someș, Trei Scaune), alte 3 județe fiind rupte în două (Bihor, Mureș, Cluj). Românii din Maramureș, Satu Mare, Sălaj, Cluj, Someș, Năsăud erau majoritari, în proporție de 70% din întreaga populație. Arbitrii au decis că România trebuia să evacueze teritoriile atribuite Ungariei în termen de 15 zile. Simulacrul de arbitraj, din sala de aur de la Belvedere, ne arată cât de jos căzuse noțiunea de justiție în Europa lui Hitler. În noaptea de 30 august 1940, Carol al II-lea a convocat un Consiliu de Coroană, pentru a decide dacă România acceptă sau nu arbitrajul. Majoritatea participanților – 21 – s-au pronunțat pentru arbitraj. Pe această bază, Ribbentrop și Ciano au prezentat harta cu noua graniță dintre România și Ungaria. Calvarul românilor din teritoriile smulse începuse. Numai între 30 august și 3 octombrie 1940, au fost nevoite să se evacueze un număr de 221.697 persoane, 919 au fost ucise, 771 torturate, alte 3373 maltratate. Cunoscute sunt cazurile din localitățile Ip, Trăznea și Hida, din 9-14 septembrie 1944, crime în stil Lidice și Oradour-sur-Glane. Deși au trecut zeci de ani de la săvârșirea acestor crime, fie că au avut loc în Basarabia, fie în Transilvania, ele nu trebuie uitate niciodată. Poporul care-și uită istoria riscă să o repete. Calvarul statului nu s-a terminat nici cu sfărâmarea Ardealului, nici cu cotropirea Basarabiei și nordului Bucovinei. El continuă cu cedarea Cadrilaterului, provincie românească ce a revenit României după războaiele balcanice (1912-1913) încheiate cu pacea de la București (august 1913). La 31 iulie 1940, ministrul Germaniei la București, Fabricius, a transmis guvernului român decizia lui Hitler ca România să cedeze Cadrilaterul către Bulgaria. Tratativele româno-bulgare au început la Craiova, în ziua de 19 august 1940, discuțiile desfășurându-se într-o atmosferă foarte încordată. Delegația română a cerut părții bulgare păstrarea orașului Silistra unde trăiau 37.500 de români față de 14.500 bulgari. Cererea nu a fost admisă de guvernul bulgar, iar după încheierea „Tratatului” de la Craiova, din 7 septembrie 1940, România a fost silită să cedeze Bulgariei partea de sud a Dobrogei (Cadrilaterul), în suprafață de 6.971 kmp și o populație de 425.000 locuitori, teritoriu de pe care au fost strămutați 103.711 români. După aceste rapturi teritoriale din vara anului 1940 s-a prăbușit România întregită, teritoriul ei reducându-se de la 295.000 kmp la 195.000 kmp, iar populația de la 20 milioane (prin rotunjire) la 13.535.757 locuitori. S-a prăbușit un ideal care anima multe generații. S-a năruit întregul edificiu al statului național unitar, 7 milioane de români ajungând sub stăpânire străină. Regimul politic intră într-o nouă etapă a evoluției sale, în care figura dominantă va fi generalul I. Antonescu, după ce, în dimineața zile de 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a renunțat la tron. România a fost subordonată intereselor și scopurilor Germaniei hitleriste. Prof. IOAN BELEAGĂ, Gura Humorului