Un istoric de excepție și un om care a ținut la neamul său

În preajma aniversării a 150 de ani de la înființarea prestigioasei instituții de învățământ preuniversitar din Suceava, e vorba de Colegiul ”Ștefan cel Mare”, merită să fie omagiat unul dintre profesorii de excepție de la acest liceu – Nicolae (Mykola) Ceredarec, profesor de istorie și un cercetător de seamă al istoriei relațiilor interetnice din Bucovina.

 

Nicolae Ceredarec se naște pe 17 aprilie 1913, la Orășeni, în nordul Bucovinei (astăzi Ucraina). Prea multe date din biografia sa, din păcate, nu se găsesc. Studiile liceale le face la Coțmani, iar cele superioare (juridice) la Universitatea din Cernăuți, pe care le absolvă în 1935. După război, face Facultatea de Istorie din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași. În 1940, asemenea multor altor refugiați, fuge de comunism din nordul Bucovinei, stabilindu-se în România, la Suceava, unde, din păcate, dă tot de comunism, după 1945. Funcționează ca profesor în învățământul general și liceal. Mai întâi, ca profesor de istorie la Școala Elementară de 7 clase din Dănila, apoi la Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava. Mai întâi la Secția de Ucraineană, apoi la cea Română. Între anii 1958 – 1960, Nicolae Ceredarec mi-a fost profesor de istorie și diriginte în cea mai grea perioadă a vieții subsemnatului, respectiv la clasele a VIII-a și a IX-a de liceu, când se punea în termeni categorici problema cooperativizării agriculturii. Lecțiile sale de istorie au fost adevărate trăiri ale evenimentelor evocate. Prin modul de prezentare a evenimentelor trecute, prin limbajul colorat, când cald, când rece, prin tonul și logica expunerilor, informațiile și cifrele seci la această disciplină deveneau plăcute, agreabile și ușor accesibile. Ele au rămas în memoria noastră pentru totdeauna. Ca atare, noi învățam cu plăcere istoria. Lecțiile sale se transformau din lecții monotone în lecții îndrăgite. Spre deosebire de alți magiștri, profesorul nostru era așteptat cu nerăbdare la clasă, iar notele din catalog măsurau efortul individual al fiecărui elev. Rar când se enerva, deși eram la vârsta puternicelor influențe negative. La lecții și în afara lor avea o prestanță academică. Numai simpla sa prezență în clasă sau pe coridoarele liceului, când era de serviciu, ne impresiona. Într-o liniște și ordine desăvârșită se desfășurau lecțiile sale și multe alte activități culturale organizate de el. Orice observație verbală de-a lui era pentru fiecare dintre noi o „palmă” pe obrazul nostru adolescentin. Nu agrea lenea, șmecheria și indolența unor elevi. Ca diriginte, se interesa de mediul familial al fiecăruia, de traiul nostru de acasă și de la internat, de problemele noastre sufletești personale. Când întâmpinam greutăți de comunicare cu alți profesori, cu părinții noști sau duceam lipsuri materiale de acasă, întotdeauna intervenea foarte discret și ne ajuta concret, material și moral. Deși și Dumnealui o ducea greu. S-a zbătut cu direcțiunea liceului și cu reprezentanții învățământului de atunci ca subsemnatul, provenit dintr-o familie de țărani modești, să capăt bursă. Așa a procedat și cu alți colegi de-ai mei aflați în aceeași situație. Știa că menirea lui era aceea de a forma tineri nu numai bine instruiți, ci și bine educați. A avut un bogat spirit de omenie pe lângă cel de profesor de istorie. Atunci, prin strădania și pasiunea unor învățători și profesori ca Nicolae Cerdarec, au ieșit din mediul rural profesioniști de excepție în toate domeniile. Pe vremea aceea nu știam că profesorul Nicolae Ceredarec se ocupa și cu cercetarea unor aspecte din istoria Bucovinei și a Moldovei, despre relațiile româno-ucrainene, precum și despre folclorul ucrainean din Bucovina. Ulterior, mult mai târziu, am aflat că avea și doctoratul în științe juridice, domeniu pe care nu l-a practicat niciodată. S-a dedicat numai învățământului. În deceniile 6-9 ale secolului trecut, a publicat diverse studii și articole în revistele și periodicele ucrainene, românești și germane: Novâi vik (Veac nou), Obrii (Orizonturi), Naș holos (Vocea noastră), Anuarul Muzeului Bucovinei, Karpaten rundschau, Bukovenskyi jurnal etc. Din păcate, multe din scrierile sale au rămas în manuscris, care nici până astăzi nu au fost valorificate. Moare pe 10 martie 1994. A fost înmormântat, la dorința lui, în satul său natal, Orășeni, din nordul Bucovinei. A fost o mare pierdere pentru toți acei care l-au cunoscut îndeaproape, mai ales, pentru foștii lui elevi și pentru cercetarea bucovineană. Nicolae Ceredarec era un om care prin comportamentul său în relațiile cu semenii săi, prin gândirea și cercetările sale de istorie, s-a dovedit demn de mileniul III, deși a trăit în secolul al XX-lea. Când afirmăm aceasta, ne bazăm pe următoarele argumente: și-a iubit până la dumnezeire Bucovina și oamenii ei sine ira et studio, indiferent de origine etnică. Aprecia și stima înțelepciunea spirituală a oricărei comunități etnice din Bucovina. Cunoștea aproape toate limbile vorbite de etniile din Bucovina și purta respect și toleranță fiecăreia. A avut un respect deosebit față de istoricul și magistrul său Ion Nistor, pe care îl adula și nu odată afirma între prietenii săi intimi că îi era student la Cernăuți și că de la el a învățat seriozitatea și responsabilitatea oricărui demers științific. Alt idol pe care îl prețuia în mod deosebit a fost marele slavist contemporan Petru Caraman, savantul ieșean, foarte bun cunoscător al epocii lui Ștefan cel Mare și al folclorului ucrainean. Ca cercetător științific în domeniul istoriei, Nicolae Ceredarec și-a jalonat studiile sale pe mai multe domenii: problema huțulilor – „Lukian Kobelețya în memorialistica românească și Huțulka, dans, melodie și cântecul în scrierile contemporane”; problematica valorificării moștenirii literare a scriitoarei din literatura clasică ucraineană, provenită din Bucovina – Olga Kobylianska în studiul „Informații biografice mai puțin cunoscute despre Olga Kobylianska și rudele sale”; informații inedite despre viața lui Mihai Eminescu – „Despre învățământul din Bucovina, cu privire specială la anii de școală ai lui Mihai Eminescu (la Cernăuți) și la dascălii săi”; informații despre perioada lui Ștefan cel Mare – „Kieveanca Evdochia – prima soție a lui Ștefan cel Mare” și „Elegia lui Iohann Zommer despre Dimitrie Veșnevețki – Baida” etc. Ca om, ca profesor și ca cercetător al istoriei Bucovinei era de o modestie rară, în același timp era un om-enciclopedie. Știa foarte multe, deoarece era un pasionat al cercetării arhivelor și bibliotecilor din Bucovina și, scormonind în cenușa documentelor, dădea la iveală studii foarte interesante și inedite. Își iubea neamul ucrainean, din care provenea, fiind un mentor spiritual autentic al ucrainenilor din deceniile 5-8 ale veacului trecut, educând tânăra generație a acestora să-și iubească neamul și să-și păstreze, în orice condiții, identitatea. Era un model de profesor și om de cultură ucrainean. Iubea nespus Bucovina, frumusețile și cântecele ei, etnografia, arhitectura, istoria și frumusețea morală a omului simplu. Trăia modest în garsoniera sa de pe strada 6 Noiembrie din Suceava, având o bibliotecă vastă. Emil Satco, care i-a fost elev, l-a prețuit și stimat pe profesorul Nicolae Ceredarec și l-a prezentat în paginile cărții „Personalitățile Bucovinei” ca și în „Enciclopedia Bucovinei”. Aceleași aprecieri le-a avut și romanistul Oleksa Romaneț din Cernăuți, care l-a evocat într-un studiu prezentat în Analele Universității „Iurii Fedkovici” din Cernăuți. În sufletul subsemnatului, care i-a fost elev, figura luminoasă a profesorului, a fostului diriginte, a cercetătorului și a omului Nicolae Ceredarec va rămâne veșnic vie. Fără contribuția personală, morală și materială a acestuia, în anii de liceu, n-aș fi ajuns ceea ce sunt astăzi. Prof. VICHENTIE NICOLAICIUC