Rudimente

Faptul că unele neologisme sunt încă „neașezate” lingvistic (anumite substantive, de exemplu, oscilează în privința formei de plural, câteva verbe au paradigme încă incomplete) este poate de înțeles, dată fiind, printre altele, vechimea relativ mică a împrumuturilor respective și circulația lor restrânsă la anumite categorii de vorbitori.

 

De pildă, pe lângă verbele la care ne-am referit recent pe motivul absenței din conjugarea lor a formelor de trecut, alte două neologice – a detraca și a radiofica – ne atrage atenția Gramatica limbii române a Academiei, ediția 2005, p. 569 – „nu au forme de prezent indicativ și conjunctiv”. O realitate lingvistică măcar remarcabilă, dacă nu spectaculoasă (dat fiind că poate fi un motiv ca gramatica să apară ceva mai atractivă), este însă cea a păstrării în limba română a unor verbe arhaice numai prin „forme izolate de paradigmă”. Ceea ce îndreptățește aceeași sursă să sugereze că nu numai „vârsta lingvistică”… fragedă poate fi cauza defectivității verbale, atâta vreme cât „verbe din straturi foarte diferite de limbă” au în această privință o situație asemănătoare, „unele ca efect al «ieșirii» din limbă, altele, ca efect al «intrării» recente în limbă”. Dintre verbele arhaice care mai funcționează foarte rar și / sau doar prin ceea ce am putea numi „rudimente” paradigmatice pot fi citate a la „a spăla”, a mânea „a rămâne, a dormi peste noapte undeva” sau a păsa (nu cu sensul de „a se sinchisi”, ci „a merge, a se duce”). A la (din lat. lavare) este un verb învechit și regional. Din întrebuințările sale populare pe care (totuși) DOOM le înregistrează (prezent indicativ: lau, lai, lă, lăm, lau; imperf.3 sing. la; conj.prez.3 să lea / să leie / să laie; ger. lând; part. lăut), puține sunt formele care se mai aud și extrem de rare cele întâlnite în scris. El este, oricum, un verb defectiv și neregulat, uzul preferând, evident, verbul derivat a spăla (lat. *experlavare). A mânea (din lat. manere „a rămâne”) și-a restrâns sensul (față de etimonul latinesc) la „a petrece noaptea undeva; a rămâne peste noapte”, iar, din paradigma sa, ceva mai des se folosește forma de perfect compus (și participiu) am, ai… mas („Până-n noapte tot veniră / Și prin crengi au mas” – George Coșbuc; „parcă i-au mas șoarecii în burtă”). Chiar în mediile populare care-l mai utilizează, există forme oscilante (mâi / mân, să mâie / să mână, mâind / mânând). Cu toate că, teoretic, nu este defectiv, tendința restrângerii practice a paradigmei sale se explică și prin riscul de confuzie cu forme ale verbului a mâna. A păsa (din lat. passare), cu sensul „a merge, a se duce” se folosește, regional și ca arhaism, la imperativ (pasă! „du-te, duceți-vă”) și, popular și familiar, „cu valoare de îndemn sau de avertisment” (vezi NDULR). DOOM menționează, pentru întrebuințarea populară, sensul de „a încerca, a îndrăzni”, notându-i formele de imperativ 2 sing. pasă / pas’ (pe internet: „pas de mai citește ceva”, „pas de mai înțelege ceva”; „pas de mai prinde cuvântul”). La aceste verbe ar mai trebui adăugat „rudimentul” va „a merge” (din lat. vadere), păstrat ca unică formă în expresia mai va (GALR I, p. 570). În același context, semnalăm, în final, cazul verbului a rage, a cărui paradigmă defectivă (îi lipsesc participiul și perfectul compus) s-ar putea explica, după cum afirmă aceeași lucrare academică, prin omonimia participiului lui a rade, cu cel (eliminat) al lui a rage. Formele la care se apelează uneori, a răgit, a ras, nu sunt acceptate de limba literară.