Fănică haiducul

Parcă-l văd și-acum. Octogenar, sprijinit de un baston cu capul din corn de cerb bine lustruit. Pășea încet, legănat și sigur. N-avea griji. Era singur, iar din pensia pe care o câștigase din munca la pădure, de la butini (cum îi plăcea să zică) ducea o viață modestă.

 

O pensie mai mică decât ziua de la solstițiul de iarnă! Nu cerea de la nimeni. Mai trăgea la coasă, repara gardurile vecinilor, despica lemne, sărea în ajutor când era cazul. Uneori, scăpa în… cămara lui Bachus, unde-și îneca oful și o ținea câteva zile. Apoi, luni în șir, nu punea în gură pic de licoare. Țigara Carpați sau Naționale așezată tacticos în colțul gurii îi ținea companie. Era sfătos, dar nu tot timpul. Trebuia să ghicești momentul. Am aflat și am învățat multe de la moș Fănică! În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și chiar după aceea, a haiducit. Numai că a fost un haiduc mai altfel. Nu precum Coroi sau Doboș. Apărea în miez de noapte în tinda casei unei bătrâne cu lampa stinsă (să nu credeți că erau ocolite fetele frumoase, solitare!). Aceasta, voia sau nu, trebuia să-i pună masa, să scoată ceva de udeală și să-nchidă… ochii. Să tacă din gură. Altfel, data următoare i se punea lacăt pe… meliță. Gurile rele spun că așa a fost în haiducie… Cât despre armată și război, le-a fentat ca la carte. A prins o noapte la Pitești, l-au înregistrat ca fiind pe front și, mai apoi, a tulit-o. S-a ascuns prin munții de la Izvoare și pe la cele case risipite. Știa el multe. Știa să folosească și… trăgaciul. Carnea de vânat îi făcea bine! N-a avut nicicând curent electric. Lumina difuză a lămpii cu petrol îl ajuta să citească o carte de rugăciuni. Privirile la TV le-a avut pe la vecini. Îi plăcea politica! Într-una din seri, întrecând măsura paharului, încerca să descuie ușa bordeiului de lângă drum. Ajuns la vârsta senectuții, postea și ținea rugăciune. Era în Postul Mare, săptămâna patimilor. Nichiduță, făcându-și… sârguincios datoria, l-a ademenit, l-a introdus în lumea licorilor și i-a turtit mințile. Ajunge săracul moș Fănică la bordei, caută cheia, dar ce folos, după mai multe încercări nu poate desfereca intrarea. În genunchi fiind, intrigat, strigă din răsputeri: Deschide! Aicea, Ștefan Haiducul! A rămas moș Fănică înghemuit și abia spre crăpatul zorilor ușa s-a lăsat descuiată… A avut o viață în general liniștită, a muncit la pădure și a murit când i-a venit sorocul, la o vârstă venerabilă. S-aveți tihnă acolo, sus, în ceruri, moș Fănică! Prof. ION AFLOREI