În ultima zi a Cireșarului, de Ziua Învățătorului, absolvenții promoției 1956 – 1960 s-au întâlnit după 50 de ani, întrucât nu au avut niciodată timp de ajuns să se întâlnească până acum în bătrânul Siret – fostă capitală a Moldovei. Ploaia nu ne-a întunecat bucuria revederii după 50 de ani. Din contra, Siretul ne-a primit cu soare.
La cei aproape 70 de ani de viață, sănătatea e mai șubredă, dar sufletul este încă optimist. Am venit cu părul nins și aceasta ne-a făcut să ne recunoaștem mai greu, mai ales cu cei care nu s-au văzut după absolvirea liceului. Au fost multe îmbrățișări. O surpriză plăcută a constituit-o momentul muzical prezentat de valoroasa orchestră de mandoline din satul Negostina, sub bagheta neobositului profesor Nicolae Maidaniuc. S-a păstrat un moment de reculegere în memoria celor 8 colegi din 30, care s-au dus unul după altul în lumea umbrelor și a profesorilor noștri. Chipul lor luminos și senin va rămâne pe veci. În lipsa profesorilor, organizatorul întâlnirii, profesorul Victor Seredinciuc, a citit catalogul și ne-a rugat să ne așezăm cuminți în bănci, să ne depănăm unele amintiri despre anii de liceu, cu referiri la bucuriile și necazurile întâmpinate în viață. Ne-am adus aminte că în 1956, la venirea noastră, Siretul arăta ca după război. Pe fațadele clădirilor mai erau urmele gloanțelor din timpul războiului, drumurile erau pline de gropi, iar orașul era posomorât. Din timpul liceului ne aducem aminte că în primii ani aveam în clasă doar 4 -5 manuale școlare, iar pâinea la internat se aducea cu camionul de la Dornești sau Rădăuți. Uneori, băieții erau chemați de către director pentru deszăpezirea drumului în locul numit Ratoș, unde zăpada măsura 1-2 metri. La vremea aceea am întâmpinat și alte dificultăți, în comparație cu elevii de astăzi. Unii colegi n-au putut să ajungă la această întâlnire din motive de sănătate, depărtare, starea jalnică a drumurilor după inundațiile recente de la Ulma, Putna, Dorohoi. În schimb n-au absentat colegii de la Brașov, Uricani, Vaslui sau Botoșani. S-au putut citi emoțiile trăite de fiecare și ele n-au fost mici. De la liceu ne-am îndreptat spre cimitir, unde am depus o coroană de flori și am aprins lumânări la mormântul dirigintelui nostru, profesor Anton Vitvițchi. A urmat o masă festivă la un local. Aici, limbile s-au dezlegat mai mult, s-au depănat mai multe amintiri și s-au spus glume. Ne-am despărțit după ce ne-am propus viitoarele întâlniri. Deși cu tâmple argintii, ne dorim să ne păstrăm sănătatea intactă, să ne creștem nepoții și strănepoții, să ne sporească bucuriile de zi cu zi, cu mulți ani ușori de pensie.
Mulțumim organizatorilor!
Comentarii