„Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voiește a se reorganiza decât a da frâiele guvernului în mâinile parveniților…” (N. Filimon)
În celebra-i Cină a lui Trimalchio din romanul Satyricon, scriitorul latin Petronius făcea un portret grotesc al parvenitului, devenit ulterior emblematic: gros, burduhos (semn al opulenței), libidinos (rob, în fond, al tuturor poftelor), josnic, bădăran, însă dornic să epateze printr-un lux ostentativ și de prost gust. Prin definiție, parvenitul e un soi de impostor, adică un individ care fără prea mare efort accede brusc la o condiție superioară (fie socială, fie materială) pe care n-o merită (de fapt, „meritul” său constă în abilitatea de a profita de orice ocazie favorabilă și în totala lipsă de scrupule cu care se folosește de ceilalți pentru a-și atinge scopul). Odată ajuns pe culmile gloriei însă, pentru a nu i se descoperi impostura, el va avea grijă să se descotorosească imediat de cei care l-au susținut și, pe de altă parte, va cultiva prin toate mijloacele o cât mai bună imagine despre sine, căci, în sinea sa, parvenitul rămâne un complexat.
Ipostazele parvenitului sunt multiple. Parvenitismul fiind un fenomen caracteristic mai ales epocilor de tranziție și/sau perioadelor de criză, în societatea contemporană se poate spune că parvenitul (sau „ciocoiul nou”, cum ar zice Filimon) e atotprezent. Îl poți întâlni oriunde îți întorci privirea, fie în îmbogățitul peste noapte din țepe și șpăgi (aflat de multe ori chiar la cârma țării), fie în funcționarul ce și-a cumpărat postul, fie în parlamentarul ce și-a cumpărat scaunul, fie în universitarul ce și-a cumpărat doctoratul și titlurile, fie în vedeta ce și-a cumpărat gloria, blazonul etc. Există și un parvenit intelectual, poate chiar mai odios decât ceilalți întrucât impostura sa nu e la fel de evidentă pentru neavizați. Cultivând atent, printr-o logoree abilă și înșelătoare, o încrengătură de relații cordiale cu alți intelectuali de prestigiu (de multe ori la fel de fals), acest „limbric logoreic” va face totul ca numele lui să intre în istorie, periindu-i pe „monștrii sacri” ai momentului, având grijă să se vorbească despre el cât mai des și pe toate canalele, eventual negociindu-și titlul de doctor honoris causa la o universitate oarecare (după vechiul principiu: „Ce-mi dai să te fac ispravnic?”) sau/și cumpărându-și un loc într-un dicționar al personalităților secolului ori în vreun alt panteon al gloriilor efemere. Căci parvenitul, se-nțelege, e un vanitos.
Aroganța parvenitului e fără margini, însă ea maschează de obicei un complex de inferioritate. Ignorând cu desăvârșire maxima lui La Rochefoucauld cum că „Adevăratul om de elită e cel care nu se fălește cu nimic”, parvenitul se împăunează cu haine „de firmă”, mașini de lux și vile somptuoase, ori cu titluri, etichete și blazoane precum „cel mai bogat om din Țara Românească”, „cel mai mare critic din Moldova”, „cea mai celebră vedetă TV din spațiul mioritic” etc. Căci parvenitul e (de parcă n-ar fi și așa destul!) un fudul.
Fiind efectul unui complex, resortul interior al parvenitului e aproape întotdeauna ambiția de a obține recunoașterea socială (avere, faimă etc.) prin orice mijloace. Evident că această veleitate nu cunoaște limite, parvenitul nefiind nicicând mulțumit de condiția sa. Poate cel mai bun exemplu îl constituie politicienii noștri cei mai notorii (nomina odiosa!) care, deși au dobândit averi fabuloase și o condiție socială la care puțini ar putea spera vreodată, mai visează încă la primul loc în topul miliardarilor ori măcar la scaunul de președinte. Căci parvenitul e, fără doar și poate, un hrăpăreț.
Indiferent de postura sa, parvenitul manifestă întotdeauna slugărnicie față de puternicii zilei și dispreț față de toți ceilalți (de care n-are nevoie). Conștient de precaritatea condiției sale, el investește foarte mult în imagine, etalând un lux strident în cazul ciocoiului comun ori un limbaj prețios și bombastic-găunos în cazul parvenitului intelectual. Însă, dincolo de mască, atitudinea, preocupările, gusturile și chiar cele mai neînsemnate gesturi îi vădesc imediat condiția joasă, natura grosieră, „sufletul de slugă”, cum spunea Filimon. Căci parvenitul e, desigur, un mitocan.
De la Trimalchio al lui Petronius și până la ciocoiul cu „merțan”, miliardarul îmbogățit din „tunuri” ori pseudo-intelectualul cu titluri cumpărate din vremurile noastre, parvenitul a rămas în esență neschimbat, ceea ce demonstrează caracterul etern al speței. În zilele noastre, parvenitismul a devenit, se pare, un fenomen general, întâlnit la toate nivelurile societății. Semn de sănătate socială, vor spune poate sociologii. Semn de cumplită decădere morală, vor răspunde moraliștii. Cum însă aceștia din urmă sunt puțini, ba chiar pe cale de dispariție, vocea lor e probabil sortită să rămână o vox clamantis in deserto.
OVIDIU MORAR
Comentarii