La început de decembrie – și nu numai – se cuvine să ne amintim în mod deosebit de evlaviosul vlădică Gherasim Cucoșel Putneanul care a păstorit ca episcop vicar în mai multe eparhii din țară, iar la sfârșitul vieții în Suceava, ținutul său natal. De acesta îl lega o preafrumoasă și rară iubire, pe care a lăsat-o ca dar prețios ori moștenire celor care se simt legați ființial de această zonă care înmănunchează armonios istoria nepereche, pitorescul, tradiția, omenia și căldura inimilor.
Nu întâmplător, Sfântul Nicolae, marele ierarh de la Mira Lichiei, a fost printre rugătorii din Ceruri care l-au primit în ziua pomenirii lui pe blajinul episcop Gherasim întru netrecătoarele bunătăți pregătite celor care au iubit și au urmat poruncile Domnului.
Era o iarnă geroasă în acele zile, cum se întâmplase de altfel și în ziua trecerii la Domnul a Arhimandritului Cleopa Ilie, cu câțiva ani mai înainte. Dar gerul s-a ,,înmuiat” și oamenii au venit la Cămârzani, în preajma Fălticenilor, unde vlădica își făcuse sălaș și pentru viața aceasta, și pentru plecarea dincolo…
Episcopul Gherasim a pornit de mic pe un drum al pelinului, cum se intitula și una din cărțile sale, drum îndulcit cu mierea rugăciunii, a răbdării, a negrăirii de rău și a iubirii sale care întrecea adeseori măsurile obișnuite ale pământenilor.
Ieșea din tiparele întâlnite prin râvna pentru cele sfinte care-i mistuiau ființa și-l făcea un rug nestins, continuator peste ani al unei tradiții monahale ce venea de departe și care-și urma nestingherită calea către Împărăție. Când curățitoarea pară de foc a Cincizecimii s-a așezat peste monahul Gherasim Cucoșel a făcut din el un vas ales, grâu curat pregătit pentru prescură, gata să slujească Liturghia cu ardoarea sfinților de demult care coborau din icoane împreună cu îngerii și-i stăteau aproape în chilie și în Altar.
Cu mulți ani în urmă, când vremurile aprige l-au adus la Mănăstirea Neamț ca arhiereu misionar, l-am văzut pe vlădica Gherasim ca un Apostol, dar și ca un monah rugător, cu inima și privirea îndreptate către Cer și cu sufletul deschis altora. Era un privilegiu atunci pentru o mănăstire să fie ,,reședință episcopală”, iar arhiereul să slujească des împreună cu numerosul sobor albit de ani și încercări.
Nu doar în sărbători și duminica era prezent episcopul la Sfintele Slujbe. În fiecare zi, cu excepțiile binecuvântate, la slujba Acatistului, la Liturghie ori la Utrenie, prin slujirea la acest altar, Preasfinția sa se alătura viețuitorilor din lavra în care devenise în tinerețe monah, adăugându-se unei cete numeroase de trăitori în duh paisian.
Slujea frumos și cu frică de Dumnezeu. Avea o răbdare călugărească, și ea ieșită din tipare. Rămânea în biserică ceasuri la rând, fără să dea niciun semn de grabă, neliniște sau altă preocupare. Mai târziu am înțeles zicerea unui teolog: ,,Cine nu stă acum în biserică nu se va putea bucura de șederea în Împărăția Cerurilor.” Peste ani, slujind cu Preasfinția sa de multe ori Sfânta Liturghie, ori la târnosiri de biserici, Taine sau ierurgii, am remarcat iarăși amănunte nemaiîntâlnite, esențiale sau adiacente, ieșite și ele din tiparele obișnuitului. L-am întrebat de câteva ori de ce săvârșește întreitul înconjur al locașului la sfințirea bisericii și mi-a argumentat practica de odinioară păstrată de unii ierarhi în vremurile din urmă. Avea cunoștințe solide de tipic și liturgică, dobândite nu atât în anii de școală, cât mai ales la strana Mănăstirii Neamț, unde erau călugări de faimă care se puteau întrece oricând cu universitarii titulari ai acestei discipline la cele două institute teologice care funcționau atunci în țară.
Subiecte legate de tipic au revenit de multe ori în discuțiile noastre. De cele mai multe ori a trebuit să recunosc superioritatea interlocutorului. Au fost și cazuri când vlădica mergea cam departe. Dar și atunci trebuia să apreciez preocuparea excesivă –în sens pozitiv- pentru această latură a Teologiei. Episcopul Gherasim a continuat tradiția Mănăstirii Neamț care s-a remarcat timp îndelungat prin frumusețea cântării și a slujbelor, prin dragoste de carte și de Cer.
Aplecat zilnic deasupra Psaltirii și a Ceaslovului, Preasfințitul Gherasim împrumuta mireasma sfântă a graiului liturgic vorbirii cu cei din preajmă, preoți, monahi, oameni de rând sau demnitari cu care dialoga. Fiecăruia îi strecura un cuvânt bun desprins din paginile Scripturii ori din scrierile filocalice. Aproape detașat de preocupările lumești, atât de neprietene urcușului duhovnicesc, vlădica Gherasim a luminat prin felul de-a fi viața altora, îndemnându-i stăruitor să caute lucruri netrecătoare în lumea aceasta înșelătoare.
Episcopul Gherasim Cucoșel Putneanu a rămas până la capăt un om smerit. Demnitățile, rangurile, privilegiile le-a privit cu ochi obișnuiți, fără semeție, orgolii, îndepărtare de alții. Prețuia timpul împărțindu-l Celui căruia i se cuvenea – cea mai mare parte -, dar și altora. Poate, dacă mai trăia, erau așezate printre slove alte amintiri din viața-i încercată, lovită de valurile învolburate, dar păstrată ca dar adus lui Dumnezeu.
Păstrez câteva epistole scrise simplu, dar profund de marele episcop. Răspunsuri la câteva întrebări sau amintiri despre locuri și oameni care ne erau dragi amândurora. Nu treceau de fapt multe zile fără să schimbăm câteva vorbe la telefon. Simțeam uneori căldura și bunăvoința episcopu-lui minunat, alteori tristețile, gândurile care-l urmăreau. Își făcuse timp pentru lectură, pentru câteva ceasuri de scris, de dialog și de mărturisiri. Inspirat a fost părintele Constantin Hrehor pentru propunerea destăinuirilor de unde a ieșit mierea cuvintelor în drumul pelinului.
Înmuiate în miere au fost și gândurile sale pentru ținutul natal al Fălticenilor unde zidit-a frumoasă mănăstire, întru neuitare și pomenire. Fost-a Cămârzanii mănăstirea inimii sale unde și-a odihnit trupul slăbit în zilele bătrâneții și suferințelor.
În drumurile mele tot mai rare către casa părinților și către mormântul tatălui meu am poposit câteva clipe la Mănăstirea Cămârzani unde așteaptă ziua cea mare a Învierii vlădica Gherasim. Am găsit întotdeauna, chiar și târziu, în noapte, candela nestinsă înnoită mereu de recunoștința vie a călugărițelor care au înțeles dorința episcopului de a trăi în comuniune cu Hristos, Domnul vieții veșnice.
Ieșit din tipare, chipul episcopului Gherasim Cucoșel, luminat de iubirea multora, strălucește în amintirea celor care nu-i uită viața, lucrarea, încercările, mărturisirile, atâtea câte au fost ele.
Dincolo de cele spuse rămâne taina pe care episcopul a păstrat-o și pe care a luat-o cu sine pe cărările unde a aflat bucuria cea netrecătoare.
Poate că într-o zi, câte o fărâmă din această taină ni se va descoperi.
Dar în ziua cea mare vom afla mai multe despre pilduitorul ierarh cu viețuire de pateric și cu suflet cald de părinte.
Arhim. TIMOTEI AIOANEI
Comentarii