„În Iordan botezându-Te, Tu, Doamne, descoperirea Treimii s-a arătat. Că glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te. Și Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat Hristoase Dumnezeule și lumea ai luminat mărire Ție!”
(Troparul Praznicului)
Acest mare praznic împărătesc, unul din cele 12 praznice împărătești ale Bisericii Ortodoxe, datează cel puțin din secolul al III-lea, de când avem cele mai vechi mențiuni despre existența acestei sărbători, fiind atestată pentru prima dată la Alexandria, de către Clement Alexandrinul. Ca și celelalte sărbători împărătești, Botezul Domnului a fost prăznuit totdeauna cu mare pompă și solemnitate. Cel mai de seamă eveniment legat de această sărbătoare în vechime era botezul solemn al catehumenilor, al celor care se pregăteau zile îndelungate pentru a primi Botezul creștin. Astfel ei doreau să imite Botezul Mântuitorului în Iordan. De aceea Botezul Domnului a primit și denumirea de Sărbătoarea luminilor sau a luminării, întrucât botezul creștin este numit și luminare. Pentru aceasta, încă din Ajunul Bobotezei se sfințeau apele (Aghiasma Mare de azi), iar catehumenii se pregăteau pentru botez prin rugăciune și post (ajunare), și astfel până astăzi s-a păstrat acest obicei de a posti în Ajunul Bobotezei (5 ianuarie).
Botezul Domnului sau Boboteaza, așa cum este cunoscută denumirea sărbătorii în popor, mai poartă numele și de Epifania sau Teofania, adică Arătarea sau Descoperirea lui Dumnezeu, pentru că în această zi Mântuitorul Hristos se face cunoscut oamenilor, fiind arătat sau mărturisit ca Mesia, „Cel ce ridică păcatele lumii”, atât prin glasul Sfântului Ioan Botezătorul, cât și prin glasul Tatălui din ceruri. Dar nu doar Fiul lui Dumnezeu se arată oamenilor la Botez, ci întreaga Sfântă Treime: Tatăl mărturisește din cer despre „Fiul Său cel iubit”, Fiul primește Botezul lui Ioan în apele Iordanului, iar Duhul Sfânt se coboară peste Fiul în chip de porumbel. Taină minunată și deosebită – Treimea cea de o ființă și nedespărțită se arată pregătind opera de mântuire a întregii omeniri, iar împreună cu omul toată creația se sfințește! Sfinții Părinți zugrăvesc cât se poate de viu natura care simte în sânul ei prezența lui Hristos și prezența Duhului Sfânt. „Apele Te-au cunoscut Dumnezeule, zice Sfântul Sofronie, episcopul Ierusalimului, Te-au cunoscut și s-au temut. Iordanul s-a întors vă-zând focul Dumnezeirii coborând trupește și intrând în el. Iordanul s-a întors văzând Duhul Sfânt pogorându-se în chip de porumbel. Iordanul s-a întors văzând pe Cel nevăzut făcându-se văzut, pe Creatorul întrupat, pe Stăpânul în chip de rob. Și munții au săltat privind pe Dumnezeu în trup”. Întrebând marea și Iordanul: „Ce-ți este ție, mare, că ai fugit și tu, Iordane, că te-ai întors înapoi?” (Ps. 113, 5), ele răspunzând zic: „Am văzut pe Creatorul tuturor în chip de rob”. De aceea Iordanul nu îndrăznește să se apropie de Stăpânul său. El desparte și oprește curgerea apelor sale, văzând pe Stăpânul botezându-se. Apele îi fac loc lui Hristos să se așeze în mijlocul lor ca să le sfințească. Este ceea ce s-a întâmplat cu prilejul trecerii poporului evreu prin Marea Roșie, când apele s-au despărțit în două, iar copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat. Apele Iordanului se despică în două ca pe vremea lui Iosua, când preoții au trecut cu chivotul legii prin mijlocul Iordanului ca pe uscat, primind în sânul lor pe Hristos care Se botează pentru mântuirea neamului omenesc și pentru sfințirea firii apelor. Natura tresaltă de bucurie când Creatorul își face apariția în mijlocul ei. Și Iordanul are motive să se bucure, căci în apele sale se cufundă Însuși Ziditorul său! Iată lecția de teamă și bucurie pe care ne-o dă natura la Botezul Domnu-lui! Să întoarcem și noi privirea înapoi către Dumnezeu așa cum Iordanul s-a întors înapoi și să primim bucuria binecuvântării Lui.
Dar de ce a sfințit Mântuitorul apele? Să ne amintim cum a creat Dumnezeu lumea. Când Dumnezeu a făcut cerul și pământul, „pământul era nevăzut și gol și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”. Apoi Dumnezeu a despărțit pământul de apă, dar astfel încât apa să rămână totuși peste tot căci este trebuincioasă oricărei făpturi. Nici omul nu poate trăi fără apă și niciun fel de viețuitoare. Apa se găsește peste tot.
Când omul a păcătuit, el a adus mânia lui Dumnezeu nu numai asupra lui, ci și asupra întregii făpturi. Sfântul Ioan Maximovici mărturisește: „Omul este cununa zidirii lui Dumnezeu; el a fost pus împărat al naturii. Iar când împăratul s-a făcut dușman al celuilalt Împărat, atunci și întreaga lui împărăție a devenit o împărăție potrivnică. Pedeapsa a fost dată nu numai omului, ci și întregii făpturi. „Știm că toată făptura împreună suspină și împreună are dureri până acum” (Romani 8, 22). Dar făptura a fost supusă deșertăciunii nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o” (Romani 8, 20). De aceea, iertarea vinovatului eliberează și făptura din robia stricăciunii (Romani 8, 21). Această natură stricăcioasă va fi nimicită și va fi preschimbată în cer nou și pământ nou, în care locuiește dreptatea (II Petru 3, 12-13). Pentru a face cu putință această preschimbare, pentru a pregăti natura pentru starea nestricăcioasă care va veni după Ziua cea înfricoșătoare, a venit Hristos la apele Iordanului. Dar nu este numai atât. El a dat apelor puterea să spele păcatele omenești. Botezul lui Ioan era numai un semn de pocăință. Botezul creștin este noua naștere, iertarea tuturor păcatelor. Prin apă a pedepsit Dumnezeu păcatele lumii dintâi și a pierdut-o prin apă, la potop. Tot prin apă îi mântuiește acum Dumnezeu pe oameni, în Taina Botezului”.
Astăzi, toți creștinii sărbătorim pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care se apropie și cere să fie botezat de slugă, pe Stăpânul care intră în apele Iordanului pentru a-l cufunda pe omul cel vechi, pentru a lua asupra Sa păcatele întregii lumi și a ne ridica pe noi spre viața veșnică, pentru a ne salva din potopul păcatelor noastre, din robia lui faraon, adică a diavolului. Iată ce spune Sfântul Nicolae Velimirovici: “Hristos a intrat în apă nu ca să Se curățească pe Sine, ci ca să înece simbolic pe omul cel vechi. Prin supunerea Sa, El a reîntregit în chip simbolic Potopul, care a înecat lumea de pe vremea lui Noe și, de asemenea, înecarea lui Faraon și a armatei sale egiptene în Marea Roșie. În Potopul care a cuprins întreaga lume, omenirea păcătoasă a fost înecată. În Marea Roșie, Faraon, vrăjmașul Dumnezeului Celui viu, a fost înecat. Hristos a luat asupra Lui păcatele lumii. El a primit de bunăvoie să Se înece în locul omenirii păcătoase; El de bunăvoie a luat asupra Lui soarta lui Faraon cel înecat, vrăjmașul Dumnezeului Celui viu. El a îngăduit apei să-I înghită trupul ca și cum ar fi fost îngropat în mormânt. El a lăsat apa să curgă o clipă peste El și apoi S-a ridicat și a ieșit din apă. Prin aceasta, El a repetat acea lecție înspăimântătoare pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor prin înecarea păcătoșilor în vremea lui Noe și aceea a lui Faraon în Marea Roșie”.
Am aflat, așadar, de ce Mântuitorul Hristos a primit Botezul lui Ioan – pentru a lua asupra Sa păcatele noastre și pentru a sfinți întreaga natură. Dar ce fel de Botez era Botezul lui Ioan? Evreii mai aveau un fel de botez, acele spălări rituale. Acesta curățea murdăriile trupești, nu păcatele sufletești. Dacă omul se atingea de oase de mort, dacă gusta vreo mâncare oprită de Lege, dacă se apropia de vreun lepros atunci se spăla. Era necurat până seara, apoi era curat. De fapt, acestea nu erau nici păcate, nici necurății. Dar Dumnezeu a rânduit așa, ca prin astfel de curățiri cu apă să-i facă pe iudeii cei nedesăvârșiți mai cucernici și să-i facă de la început mai atenți pentru păzirea poruncilor celor mai mari. Botezul iudaic deci nu curăța păcatele, ci numai murdăriile trupești. Botezul creștin nu-i așa; e cu mult mai mare și plin de mult har. Izbăvește de păcate, curăță sufletul, dă harul Duhului.
Botezul lui Ioan era mult mai mare decât botezul iudaic, dar mai smerit decât cel creștin, era ca un fel de pod între cele două botezuri. Ioan nu îndemna pe oameni să țină seama de necurățiile trupești, ci-i îndemna și-i sfătuia să se îndepărteze de păcat. Însă botezul lui Ioan nu dădea nici Duhul Sfânt, nici iertarea prin har. Poruncea pocăința, dar nu avea puterea să ierte păcatele. De aceea și spunea Sfântul Ioan: „Eu vă botez cu apă, dar Acela vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc”. Se vede, dar, că Ioan nu boteza cu Duh Sfânt. Sfântul Apostol Pavel a găsit niște ucenici și i-a întrebat: „Ați primit Duhul Sfânt după ce ați crezut? Iar ei i-au răspuns: Dar nici n-am auzit dacă este Duh Sfânt. Atunci Pavel le-a spus: Deci în ce v-ați botezat? Iar ei au răspuns: Cu botezul lui Ioan. Și a spus Pa-vel: Ioan a botezat cu botezul pocăinței”. Al pocăinței, deci, nu al iertării. „Și punându-și Pavel mâinile peste ei a venit Duhul cel Sfânt asupra lor”. Dacă Botezul lui Ioan ar fi fost desăvârșit, Sf. Ap. Pavel nu i-ar fi botezat din nou, nici nu și-ar fi pus mâinile peste ei. Dar astfel a arătat superioritatea botezului apostolic și a arătat totodată că botezul lui Ioan este cu mult mai prejos decât botezul creștin.
Mântuitorul Hristos nu S-a botezat nici cu botezul iudaic și nici cu cel creștin, ci cu botezul lui Ioan. El nu avea nevoie de iertarea păcatelor! Cum ar fi avut oare nevoie de iertarea păcatelor Cel ce nu are niciun păcat? Că spune Scriptura: „Păcat n-a făcut, nici viclenie nu s-a găsit în gura Lui”. Însuși Sf. Ioan Botezătorul se înfricoșează zicând: „Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine?” Iată robul botează pe Stăpân! De ce? Ca să fie arătat tuturor și pentru ca să se împlinească toată dreptatea. Dar care dreptate? Sfântul Ioan Gură de Aur mărturisește: „Dreptatea înseamnă împlinirea tuturor poruncilor. S-a supus Proorocului, iar aceasta era o faptă de dreptate. Așa precum s-a tăiat împrejur, a adus jertfă, a păzit sâmbetele, a ținut sărbătorile iudaice, tot astfel a adăugat și ceea ce lipsea: s-a supus Proorocului care boteza”. Adam a păcătuit prin mândrie, a vrut să se înalțe, să fie ca Dumnezeu. Iar Hristos a venit să plinească dreptatea lui Dumnezeu, să îndrepte prin smerenie păcatul mândriei lui Adam. Adam a voit să se înalțe în fața lui Dumnezeu, iar Dumnezeu Se smerește în fața omului. Hristos S-a coborât în apă și a primit botezul de la robul Său. Tremurând, Ioan a pus mâna pe Stăpânul și Dumnezeul său și Hristos Și-a plecat smerit capul în fața lui. Această smerenie a lui Hristos a deschis cerul. S-au desfăcut atunci cerurile și s-a auzit glasul lui Dumnezeu-Tatăl: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit. Acesta este Fiul Meu, Care S-a smerit pe Sine ca să împlinească voirea Mea, este Fiul Meu cel adevărat, care Se micșorează ca pe om să-l înalțe”. Iar Duhul Sfânt S-a pogorât din cer peste Iisus, întărind cuvintele Tatălui. Astfel, prin smerenie, Hristos a deschis cerul și a descoperit oamenilor taina Treimii dumnezeiești. Duhul S-a pogorât în chip de porumbel. Porumbelul este o pasăre blândă și curată. Duhul Sfânt este duh de blândețe. Căci acolo unde-i împăcarea cu Dumnezeu, acolo-i și porumbelul.
La corabia lui Noe a venit o porumbiță cu o ramură de măslin, semn al iubirii de oameni a lui Dumnezeu și al scăpării de potop; aici, la botez, vine Duhul, în chip de porumbel, nu în trup de porumbel – trebuie știut bine lucrul acesta –, ca să vestească lumii mila lui Dumnezeu, dar, în același timp, să arate că un om duhovnicesc trebuie să fie fără viclenie, fără răutate și curat. Duhul nu a pogorât asupra lui Hristos pe când Se afla în apă, ci atunci când El a ieșit din apă. Prin aceasta, înțelepciunea lui Dumnezeu caută să ne arate că Duhul lui Dumnezeu nu pogoară peste omul cel vechi, care este viu păcatului și mort pentru Dumnezeu, ci numai asupra omului născut din nou duhovnicește, care a murit păcatului și a înviat întru Dumnezeu.
Fiecare familie trebuie să ia din Aghiasma de la Bobotează și să o păstreze într-un vas curat și la loc de cinste. Se gustă din ea pe nemâncate și cu multă cuviință în zilele de ajunare și de post sau în zilele de sărbători mari, după ce venim de la biserică, mai ales când nu ne împărtășim.
Așa cum cerurile s-au deschis să ne deschidem și noi sufletele pentru a primi această mare binecuvântare care se revarsă în aceste zile de sărbătoare, sfințindu-ne atât casele, cât mai ales sufletele, viața, existența noastră!
Preot prof. CRISTIAN ȘTIUBIANU
Comentarii