La 25 octombrie 2009 s-au împlinit 65 de ani de la eliberarea ultimei brazde din pământul țării, o pagină de glorie pentru armata română, angajată împreună cu mari unități din ar-mata sovietică în Operația Strategică Debrețin.
Biruința obținută a marcat un moment istoric crucial în lupta grea, eroică, dusă de poporul nostru pentru libertate, independență națională și progres social.
Ne vom referi în demersul nostru la câteva aspecte privind desfășurarea acțiunilor pentru eliberarea părții de nord-vest a României de sub ocupația horthysto-hitleristă, încheiată odată cu eliberarea localităților Carei și Satu Mare, la 25 octombrie 1944.
După întoarcerea armelor și trecerea de partea Națiunilor Unite și victoria repurtată asupra trupelor hitleriste în perioada 23-31 august 1944, forțele armatei române au acționat eroic pentru eliberarea părții de nord-vest a țării, răpită de Ungaria horthystă prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940. Concepția de desfășurare a operațiunilor a fost stabilită de Marele Stat Major, care, la 30 august 1944, prin Directiva nr. 51, a ordonat Armatelor 1 și 4 române „să interzică orice încercare de pătrundere a inamicului spre trecătorile Carpaților Meridionali și Apuseni”, îndeosebi spre zonele Brașov, Turda, Beiuș, Arad și Timișoara, iar ulterior să treacă la „acțiuni mai importante pentru zdrobirea și alungarea trupelor hitleriste și horthyste de pe teritoriul național”. Documentul menționat preciza misiunile imediate și ulterioare, forțele puse la dispoziția celor două armate, modul de îndeplinire a misiunilor și preciza că Armata 4 urma să acționeze în sectorul situat la est de linia Sibiu – Alba Iulia – Cluj – Zalău – Secuieni, până la Întorsura Buzăului, iar Armata 1 la vest de această linie, până la Orșova. Ca urmare a măsurilor luate pentru concentrarea în podișul transilvan și în Banat a forțelor care deveniseră disponibile după înfrângerea trupelor hitleriste, în perioada 23-31 august 1944, înapoia frontului menținut inițial de cele 10 divizii și o brigadă de artilerie antiaeriană ale Armatei 1, au fost aduse de la sud de Carpații Meridionali încă 9 divizii, un detașament motomecanizat, o brigadă antiaeriană și un corp aerian. În afara acestor mari unități, alte 2 divizii acționau în cadrul unor forțe sovietice, iar alte 6 se aflau în dispozitiv de acoperire pe Dunăre și în rezerva Marelui Stat Major.
Analizând caracteristicile terenului (șes, mediu frământat sau muntos, brăzdat de nume-roase cursuri de apă), situația inamicului (14 divizii dintre care 8 ungare și 5 germane, cărora li se adăugau alte numeroase unități și subunități de întărire), posibilitățile de luptă ale trupelor proprii și alți factori, comandanții celor două armate române (generalul Nicolae Macici, la Armata 1 și generalul Gheorghe Avramescu, la Armata 4) și statele lor majore și-au definitivat hotărârile și au dispus aplicarea măsurilor care se impuneau, urmărind atât consolidarea dispozitivului de apărare, cât și perspectiva trecerii la ofensivă. Intensa cercetare de luptă aeriană și terestră desfășurată a confirmat iminența unor atacuri masive ce urmau să fie executate de inamic, mai întâi în centrul podișului transilvan, apoi în Crișana și Banat, cu scopul declarat „de a cuceri trecătorile din Carpații Meridionali și a le „zăvorî”.
În timp ce armatele 1 și 4 realizau dispozitivele operative la nord de Carpații Meridionali și la vest de cei Occidentali, forțele sovietice de la flancul drept al Frontului 2 ucrainean ajunseseră la trecătorile Carpaților Orientali, unde „s-au izbit de puternica apărare a inamicului, iar cele de la centru și flancul stâng, după ce parcurseseră doar în câteva zile aproximativ 140 km, au atins cu capetele coloanelor linia Câmpulung, Pitești, Slatina, Caracal, Zimnicea. În acest context, comandamentul suprem sovietic a schimbat misiunile armatelor care urmau să se deplaseze prin zona Porților de Fier, ordonându-le să afluiască prin trecătorile Carpaților Meridionali, în podișul transilvan. În drumul lor spre noul front de luptă, diviziile sovietice au trecut prin orașele Pitești, Craiova, Turnu Severin, Brașov, Sibiu, Sighișoara, Mediaș, Lugoj, Timișoara etc. și prin trecătorile carpatine, fără a mai fi nevoie să ducă lupte grele, așa cum procedau marile unități care încercau să traverseze Carpații Orientali de la est la vest.
Sosirea forțelor militare sovietice în podișul transilvan și în partea de vest a țării a modificat și mai mult raportul de forțe în defavoarea trupelor hitleriste și horthyste. Hotărârea conducerii politice și militare a URSS privind subordonarea forțelor armate române, începând cu noaptea de 6/7 septembrie 1944, a impus însă modificări esențiale în concepția strategică a comandamentului militar național, privind eliberarea părții de nord-vest a țării, acesta fiind practic exclus de la conducerea operațiunilor militare. Încorporate în dispozitivul Frontului 2 ucrainean, armatele 1 și 4 române au constituit, împreună cu câte o mare unitate sovietică similară, câte un grup de armate, condus de comandantul marii unități sovietice. Deși, în acest context, atribuțiile Marelui Stat Major român au fost „grav știrbite” – așa cum preciza generalul Gheorghe Mihail la 7 septembrie 1944 –, acesta a continuat să se preocupe îndeaproape de buna desfășurare a operațiunilor militare, să coordoneze instrucția contingentelor, aprovizionările, evacuările, completările cu personal și materiale etc.
Activitățile militare desfășurate pentru eliberarea părții de nord-vest a țării înfățișează tabloul desfășurării concomitente a ofensivei, cu apărarea strategică. Inițial, Armata 4 a desfășurat, cu forțele de la centru și flancul stâng, între 5 și 8 septembrie 1944, o fermă operație de apărare, stăvilind puternica ofensivă declanșată de inamic, cu intenția de a împinge frontul de pe coronamentul Carpaților Meridionali. Simultan, Corpul de Munte, aflat în flancul drept al armatei, a acționat ofensiv, la nord de Brașov, în cooperare cu trupe sovietice, pentru reducerea intrândului pe care-l făcea frontul inamic în acel spațiu. De la 9 septembrie, Armata 4 a generalizat ofensiva pe întregul front, acționând în cooperare cu forțele sovietice, care începuseră să afluiască masiv la nord de Carpații Meridionali. În partea de vest a țării, Armata 1 s-a găsit inițial în apărare, între 12 și 18 septembrie, după care a trecut la ofensivă spre Salonta și Oradea, împreună cu forțele sovietice.
Rezistența eroică opusă de trupele române în prima fază a luptelor a făcut să eșueze tentativa comandamentului german de a ocupa aliniamentul Carpaților românești (cele două acțiuni ofensive de anvergură declanșate de Grupul de armate „Ucraina de Sud” din România și Grupul de armate „F” din Iugoslavia – la 5 septembrie 1944 în interiorul arcului carpatin și, respectiv la 13 septembrie în Crișana și Banat. La nord de Carpații Meridionali, diviziile Armatei 4 au blocat cu fermitate trupele germane și ungare la circa 120-150 km de trecătorile Carpaților Meridionali, în pofida unor succese locale obținute de inamic, iar la vest de Carpații Occidentali, concomitent cu oprirea înaintării trupelor adverse la porțile Timișoarei, în defileul Mureșului și pe văile Crișurilor, diviziile Armatei 1 au asigurat, așa cum aprecia generalul sovietic I.M. Mangarov, „mișcarea trupelor roșii spre Câmpia Ungariei, îndeplinind și cu cinste misiunea înaltă ce li s-a încredințat”.
Col. (r.) COJOCARU ZAHARIE,
președintele Filialei Suceava „Petru Mușat” a ANCMRR
Comentarii