Cândva am încadrat câteva neologisme în categoria pe care am numit-o, fără pretenții de rigoare științifică, a verbelor „rebele”, care nu vor să se conformeze normei (de fapt, n-au dobândit deplină stabilitate în sistemul clasei morfologice pe care o reprezintă).
Întâlnind, recent, într-un singur articol de ziar, alte două asemenea verbe (cu comportament contradictoriu), ne îngăduim să revenim la subiect, precizând că este vorba de textul unui intelectual cunoscut (universitar, anglicist, publicist cu înclinații de pamfletar, deținător al unei înalte funcții la ICR), care în niciun caz nu poate fi bănuit de stângăcie lingvistică. Așadar, avem de-a face cu două scăpări explicabile prin statutul special al vorbelor cu pricina.
Iată cele două citate: 1. „să-și deverse fierea”; 2.”să renunțe la subiectele din care se înfruptau în delir și să comuteze pe cazul Becali”. E ușor de constat că fiecare din cele două verbe (evidențiate grafic) este tratat invers decât se cuvenea. Să detaliem…
1. A deversa (din fr. déverser), cu sensul „a scurge sur-plusul de apă dintr-un râu sau dintr-un lac de acumulare; a face să se scurgă un lichid (rezidual) într-o apă naturală”, este aici folosit într-un context figurat. Ceea ce nu-i dă însă dreptul să se abată de la paradigma normală pentru indicativ prezent (deversez, deversezi, deversează) și conjunctiv prezent (să deversez, să deversezi, să deverseze). Niciun dicționar nu-i acceptă formele fără sufix (-ez-, -eaz-), iar înrudirea cu vechiul a vărsa (prin străbuni comuni – lat. versare, care a dat vărsa în românește și verser în franceză) n-a reușit să schimbe norma după care funcționează acest verb neologic în limba noastră. La fel se comportă (așa cum am arătat altă dată) a interfera (interferează, să interfereze), a devora (devorează, să devoreze), a disipa (disipează, să disipeze) etc.
2. A comuta este tot un împrumut francez (commuter) sau din latină (commutare). Definiția de dicționar trimite, în general, la domeniile juridic („a schimba o pedeapsă prin alta mai ușoară”), tehnic („a înlocui o conexiune electrică prin alta; a schimba sensul curentului electric”) și la matematică („a realiza operația de comutare”). Citatul nostru arată că înțelesurile verbului pot fi mult mai largi. Pe noi, aici, ne interesează însă forma de conjunctiv în care apare: în locul variantei corecte (fără sufix), să comute, cea neacceptată de îndreptare și dicționare, să comuteze. Se înțelege că și prezentul indicativ literar este comut, comuți, comută. Întâmplător, și aici avem un verb românesc oarecum înrudit (a muta provine din lat. mutare, iar fr, commuter, din lat. commutare, în componența căruia e ușor de recunoscut același mutare+prefix). De data aceasta, e posibil ca formele din conjugarea lui a muta să le fi influențat pe cele ale lui a comuta, uzul preferând versiunea fără sufixul gramatical. Această normă funcționează (în prezent) și pentru a secreta (secretă, să secrete), a extirpa (extirpă, să extirpe), a iriga (irigă, să irige), de care ne-am ocupat cu alt prilej.
Comentarii