Omagiu unui academician bucovinean (I)

Când, la 1/13 aprilie 1866, locotenența domnească a emis decretul 582 prin care se hotăra înființarea unei “Societăți Literare” la București, se confirma generoasa orientare pro și panromânească a politicii promovate în timpul domniei lui Al. I. Cuza și care, din fericire, a fost preluată și de cei ce au condus România după detronarea lui. Decretul acesta deschidea ferestrele României către românii care, atunci, considerau Bucureștii ca fiind un adevărat Tărâm al Făgăduinței.

 

Erau deschise canale de legătură cu românii din toate zările, din toate spațiile ce formează leagănul neamului românesc, către toți cei care vorbeau ori simțeau românește. Decretul care stabilea obiectivele majore ale noii instituții culturale, acelea ce vizau elaborarea unei gramatici a limbii române, de a stabili ortografia și de a realiza un dicționar al limbii române, prevedea un număr de locuri rezervat reprezentanților elitei culturale din toate provinciile românești: câte două pentru Banat, Bucovina, Maramureș și Macedonia, câte 3 pentru Basarabia, Moldova și Transilvania și 4 pentru Muntenia (împreună cu Oltenia). Trei săptămâni mai târziu, printr-un alt decret (698) sunt numiți primii 14 membri, reprezentanți ai românilor aflați sub ocupație străină. Așa au ajuns membri fondatori ai celui mai înalt for al culturii românești Ambrosiu Dimitrovici/Dimitrovitza și Alexandru Hurmuzachi, ambii publiciști veniți din nordul nostru de țară pentru a înte-meinici o limbă română mo-dernă, unitară, în pofida lipsei de unitate politică. Românii bucovineni aveau astfel șansa să iasă în lume, să aducă la cunoștința opiniei publice de dincolo de Cordun existența lor dramatică, să contribuie, cu ajutorul limbii lor cu greu păstrată, la cizelarea limbii literare ce-și are rădăcinile în bătrânul “torna, torna, fra-tre!”. Trei cuvinte. Atât. Trei cuvinte au fost de ajuns să schimbe cursul evenimentelor, să împrăștie spaima și să ucidă oșteni. Cu aceste trei cuvinte au intrat pe ușa istoriei românii. Și poate că acel “fratre” trebuie să ne rămână în urechi ca un simbol al iubirii, al grijii pentru cei de lângă noi, al toleranței, al imensei deschideri către lume de care a dat dovadă neamul meu valah. În apărarea acestor valori perene și în slujba neamului lor dezmoștenit s-a înscris activitatea bucovinenilor desfășurată în capitala tuturor urmașilor oșteanului din armia Bizanțului. Cum A. Dimitrovitza demi-sionează curând (bolnav, el va părăsi lumea mult prea re-pede), decretul 975 din 11/23 iunie, semnat de principele Carol, îl numește în loc pe folcloristul și istoricul literar I.G. Sbiera. Într-o companie selectă (între timp Moldova îi desemnase în noua societate pe Vasile Alecsandri, Iacob C. Negruzzi și V.A. Urechia iar Muntenia pe I.H. Rădulescu, A.T. Laurian, C.A. Rosetti și I.C. Massimu) vor lucra cei doi bucovineni care, la sosirea lor în București, împreună cu ceilalți delegați din afara fron-tierelor politice românești, sunt întâmpinați cu încrederea că „…ceea ce ne-a unit ca frați și români până astăzi, limba și religiunea strămoșilor noș-tri, ne va apropia și întări și mai mult în viitor”, după cum spunea, în discursul de întâmpinare, Ion Fălcoianu. Și V.A. Urechia apreciază efortul celor care, “dincolo”, au făcut eforturi supraomenești pentru a-și apăra matricea identitară: “…nu a fost durere și nu sunt suspine care să vă fi putut opri pe voi de a striga «suntem români» și vom cultiva lim-ba română…, vom arăta lumii că limba română există pentru că există poporul român.” Era însă o limbă bolnavă. De la “torna, torna fratre!” trecuse-ră veacuri întregi peste vorbi-torii ei, cu spinările aplecate către pământ și ochi ce cău-tau, înlăcrimați, cerul. Cuvintele s-au amestecat și s-au schimbat… Bordeiele aveau limba lor, limba în care își cântau bucuria ori își jeleau morții, limba cu care își întâmpinau oaspeții ori își blestemau dușmanii, limba ce mângâia creștete de copii ori spulberau nechemate solii. Stăpânii aveau însă o altă lim-bă, rece, străină, neprietenoasă; era limba documentelor oficiale, adusă de dincolo de fruntarii de fel de fel de vene-tici cu pretenții de superiori-tate care au profitat de bunătatea, de naivitatea și, de ce nu, de credința că așa va fi mai bine. Dar Cuvântul românesc n-a murit; el trebuia ajutat doar să se scuture din amorțire și tocmai acest lucru trebuia să-l facă cei 21 de aleși ai neamului. La acest efort de înveșnicire a Cuvântului și Neamului Ro-mânesc a fost chemat să parti-cipe, începând cu 7 aprilie 1881, părintele Simeon Florea Ma-rian, ca membru al secțiunii istorice a ceea ce devenise, în-tre timp, Academia Română. Mulțumind …“pentru înalta destingere și onoare de a fi ales”, încărcat de emoția fi-rească a unui asemenea moment, preotul bucovinean pro-mite a-și da toată silința ca lucrările sale “să fie mai în-semnate și de un preț cu mult mai mare pentru prosperarea literaturei și desăvârșirea cul-turei poporului nostru”. Și nu se va dezice vreodată de la acest angajament autoasumat. Având în vedere și activitatea depusă de preotul catihet Marian, Societatea pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, considerând că “[…]românii din această pro-vincie nu se mai pot izola și mai departe în provincialis-mul ortografic, admit că trebu-ie să urmeze votul majorității românilor inteligenți întruniți din toate părțile locuite de români în un singur corp știin-țific național”, comunică ho-tărârea de a folosi în public “[…]ortografia nouă, croită pe baza principiilor stabilite și adoptate de cel mai învățat corp național, de Academia Română din București”. Răs-punzând unei însărcinări date de Academie în ședința din 9/21 martie 1898, părintele Ma-rian studiază cu atenție, ca și tovarășii săi I.C.Negruzzi și Gr. Tocilescu, noile tipărituri religioase, contribuind la rea-lizarea raportului amănunțit asupra limbii folosite în tipă-rirea cărților bisericești, în-deosebi în evanghelii și cărți de rugăciuni. (Va urma) Prof. OLTEA PRELUCĂ