Prin ziare

Cititul ziarelor (câteodată chiar și răsfoirea lor) prilejuiește oricui întâlnirea cu felurite abateri de la normele limbii literare. Multe sunt simple scăpări, explicabile prin neatenție sau prin graba redactării, în condițiile în care evenimentele cer relatări prompte, iar rotativa își așteaptă materialele pentru a le transforma în produs finit. Altele îl întâmpină pe cititor cu o anume insistență, în ziare și la autori diferiți, încât devin suspecte de a reprezenta fenomene lingvistice. Din prima categorie – a greșelilor întâmplătoare – par să facă parte cele două cazuri pe care episodul de astăzi le aduce în atenție.

 

> SCRIEREA… ORALITĂȚII. Într-un număr al „Jurnalului Național” (15 august 2008), la rubrica sa („Scriitorul de la pagina 3”), Tudor Octavian, în stilul fermecător cu care ne-a obișnuit, „reconstituie” discuția dintre un patron de local, șeful de sală aflat în slujba sa și alte câteva personaje, pe o temă (ce se vrea subiect de… comunicare științifică) pe care scriitorul o anunță chiar din titlu: Pusu mesi. Fără să intrăm în amănuntele hazlii ale relatării scriitoricești, atragem atenția asupra încercării, încă din titlu, de sugestie a oralității și de reproducere cât mai autentică a „dezbaterii”: pusu este scris așa cum se pronunță în vorbirea obișnuită (cuvântul, care apare de vreo nouă ori în text, este însoțit o singură dată de un apostrof final, care ține locul lui l); mesi (scris consecvent astfel, cu un singur i, de vreo 13 ori) este forma populară a genitivului literar mesei. Numai că transcrierea variantei specifice registrului oral ar fi trebuit să beneficieze de dublu i în final (primul ținând locul lui e din varianta literară). Scurtând eventualele observații teoretice, se cuvine să menționăm că același cuvânt are o grafie asemă-nătoare și în alte sintagme pe care șeful de sală, pus să susțină o comunicare doctă, le caută pentru a denumi operațiunea cu pricina: așezatu’ mesi, ornatu’ mesi, orânduiala mesi, dereticatu’ mesi (de fiecare dată era necesară adăugarea unui i). Doar un văr (asistent la Universitate) al „eroului” e de părere că expresia nimerită ar fi protocoalele mesei sau întinsul mesei (dar cea din urmă e „de la țară”) și, după cum se vede, aceste variante apar în forma literară pentru operațiunea făcută de cel care… ”implementează furculițele, lingurile și farfuriile pe mese”. > NEAOȘISM CU ORICE PREȚ. Prezentat ca profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie, Tom Gallagher semnează frecvent articole în „România liberă” (în pagina de „Opinii și comentarii”; cele pe teme de politică românească sunt, de obicei, favorabile președintelui Băsescu și PD-L și vădit potrivnice PSD). Chiar dacă este titularul unei catedre de studii est-europene și a scris cărți despre Balcani și România, e greu de crezut că articolele din cotidianul menționat sunt redactate direct în românește. Așa că, probabil, ar trebui puse pe seama traducătorilor încercările de a conferi, cu orice preț, exprimării autorului străin un soi de neaoșism românesc. Iată câteva mostre dintr-un singur articol: „Fitecum, ea rămâne salutară”; „îmi va cădea o piatră de pe inimă”; „Autoarea ar mai fi putut semnala că nici tactica lui Saakașvili nu a fost una defel inspira-tă”; „necum apt a creiona viitorul” („România liberă”, 18 august 2008). Dacă în ultimul citat exprimarea neaoșă este oarecum acceptabilă chiar și stilistic, celelalte elemente „de culoare” (care apar subliniate mai sus) sunt afectate de anumite hibe: se spune, popular, fitecine, fitece, fitecare, dar foarte rar fitecum, pe care dicționarele importante (NDULR, DEX, DLRM etc.) nici nu-l înregistrează, astfel că includerea lui în text creează impresia de neaoșism (ostentativ); expresia mai firească ar fi fost mi se va lua o piatră de pe inimă, și nu îmi va cădea…; defel este inutil (și ilogic) în context, după negația anterioară.