Din corespondența unui domn ,,de modă veche”

Nu-mi amintesc exact împrejurările când, ulterior anului 1977, m-am cunoscut, direct, cu universitarul de sorginte și de esență bucovineană Traian Cantemir (2o septembrie 1907 – 7 august 1998). A fost, în orice caz, unul dintre momentele faste ale vieții mele. Ceea ce țin minte în mod cert este că îl știam încă din studenție, datorită preocupărilor și contribuțiilor sale din domeniul dialectologiei, concretizate prin cartea de Texte istroromâne (București, Editura Academiei, 1959), de care făcusem uz în cadrul unui seminar de specialitate.

 

Oricum, este necesar să precizez aici că, ajuns, printr-o împrejurare miraculoasă, în anul 1975, la Muzeul din Suceava, ca muzeograf de Memoriale, am fost inclus în colegiul de redacție al anuarului muzeului, care și-a reluat apariția, sub titulatura SUCEAVA, prin vol. 4/1977. (Aparițiile anterioare, din anii 1969, 1971 și 1973, purtaseră titlul Studii și materiale – Istorie). Eram însărcinat să corectez (chiar înainte de trimitere la tipar) toate materialele incluse în sumar, dar în mod special răspundeam de secțiunea Istoria culturii ca și de toate materialele cu astfel de profil repartizate în alte secțiuni ale anuarului (Documente, Medalioane, Note și co-mentarii), girant științific general fiind Mihai Iacobescu, pe atunci director adjunct al muzeului. Ca bucovinean pur sânge, firește că Traian Cantemir nu putea rata ocazia de a-și aduce contribuția la împlinirea unei opere ce se plămădea în cel mai impor-tant și semnificativ loc românesc din istoria (nu numai a) Bucovinei – Suceava – , operă care, tacit, își asumase și misiunea de a descifra, în limitele și cu abilitățile posibil de manevrat atunci, destinul acestui ținut tabuizat datorită unor “luminoase” directive emanate de sub steaua roșie, în cinci colțuri, strălucind, cu diabolică vigilență, pe turnul cel mai impozant al Kremlinului. Așa se face că, începând cu vol. V/ 1978, Traian Cantemir este, o perioadă, cu regula-ritate prezent, ca autor de studii, materiale și recen-zii de factură academică, totdeauna pertinente, pri-vind, mai ales, istoria culturii românești din Buco-vina, în paginile anuarului sucevean, după cum urmează: 1) Vocația literară a lui Ciprian Po-rumbescu (v. vol. V/1978, p. 389-399), 2) Sem-nificația prozei lui E. Grigorovitza (v. vol. VI-VII/1979-1980, p. 391-400), 3) Aspirațiile spre unitate națională la scriitorii bucovineni de până la 1918 (v. vol. VIII/1981, p. 321-331), 4) re-cenzie la Simion Florea Marian, Legende istorice din Bucovina, ediție îngrijită și studiu introductiv de Paul Leu, Iași, Editura Junimea 1981 (v. vol. IX/1982, p. 547-548), 5) recenzie la Eusebiu Camilar, Cartea de piatră, ediție îngrijită, note și prefață de Constantin Călin, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1981 (v. vol. X/1983, p. 903-904), 6) Preocupări mito-logice în corespondența lui Ar. Densușianu cu S. Fl Marian (v. vol. XI-XII/1984-1985, p. 298-294), 7) recenzie la Dan Mănucă, Pe urmele lui Mihail Sadoveanu, București, Editura Sport-Turism, 1992 (v. loc. cit. ,p. 432-433), 8) Activi-tatea literară a lui Nicolae Tcaciuc-Albu (v. vol. XIII-XIV/1986-1987, p. 313-320), 9) Casa de la Ipotești (v, loc. cit., p. 457-459), 10) recenzie la Mircea Fotea, Simion Florea Marian folclorist și etnograf, București, Editura Meridiane, 1987 (v. loc. cit., p. 470), 11) Temperament și creație la Liviu Marian (v. vol. XVII-XVIII-XIX/1990-1991-1992, p. 506-512). Sunt, de asemenea, de reținut două recenzii ale subsemnatului la cărțile lui Traian Cantemir: Invocația în poezia populară, București, Editura Litera, 1980 (v. vol. IX/1982, p. 545) și Studii de literatură, Iași, Editura Junimea, 1983 (v. vol. X/1983, p. 899-900), care, în formule restructurate, fuseseră/au fost publicate și în ziarul local “Zori noi” sau în suplimentul “Pagini buco-vinene” din revista “Convorbiri literare”. (Am dat aceste repere bibliografice deoarece sunt necesare și pentru a facilita înțelegerea unor referințe din epistolele de mai jos.) În condițiile date (ca să apelez la un clișeu cante-mirean), era normal ca cele mai apropiate relații distinsul colaborator să le stabilească cu respon-sabilul secțiunii din anuar, căreia i se subsumau contribuțiile sale. Pe de altă parte, eu însumi aveam, în primul rând, interesul de a stabili și menține un sistem de relații optime cu toți colaboratorii (reali și/sau virtuali). Așadar, după cum se și înțelege, relația nu putea fi decât biunivocă. Cu Traian Cantemir, probabil datorită unor afinități speciale, generate, cred, preponderent de poziția mea mai decisă, transparentă, exclusiv românească față de Bucovina în integralitatea ei, aceste relații s-au dezvoltat și consolidat într-o manieră frizând afec-tivitatea (protocolară), așa cum rezultă, documen-taristic vorbind, din scrisorile care urmează. Ceea ce mai trebuie adăugat aici, străduindu-mă să nu lunec în aprecieri de coloratură sentimentală, constă în faptul că omul avea un comportament atât de discret civilizat, încât impunea o reciprocitate cel puțin echivalentă, pe care, cine știe, voi fi onorat-o, cât de cât acceptabil, în conformitate cu orizontul așteptărilor sale, astfel explicându-se și aprecierile ge-neroase cu care dânsul onorează, nu o dată, modesta mea persoană. Dar nu pentru aceste particularități, minore în fond, m-am decis să dau publicității acest set de scrisori, care, prin frazele laudative mă situează, o spun sincer, într-o situație cel puțin delicată. Cei interesați vor putea însă decela, la citirea lor, o serie de conotații intrinseci care pun în evidență caracterul excepțional al acestui Domn “de modă veche”; asta, pe lângă informațiile, deosebit de prețioase, privi-toare la viața și activitatea sa, mai cu seamă ca cerce-tător, ca om de știință scandalos de puțin (re)cunos-cut, ca român bucovinean de cea mai aleasă esență. Fie ca aceste documente epistolare să se constituie în contribuții relevante și semnificative (în ideea aceasta m-am și decis, de fapt, să le dau publicității) la un studiu monografic dedicat scriitorului, omului de știință, profesorului universitar Traian Cantemir, de la a cărui trecere la cele veșnice se împlinesc, iată, 10 ani. O merită din deplin, iar profitul, la nivelul receptării, n-ar putea fi, sunt sigur, decât unul dintre cele mai relevante, de vreme ce avem de-a face cu un Model (necesar) din speța celor strict autentice, pilduitoare și constructive. Așadar, MEMENTO! NICOLAE CÂRLAN Iași, 24 II 1984 Stimate Domnule Cârlan, Masivul meu mănunchi de „produse” critice a pus colectivul de redacție al anuarului în alarmă. Mă așteptam la reacția aceasta. Orice inovație cere timp pentru a fi acceptată. În plus e vorba de spațiu tipo-grafic. Vă cer sincer scuze pentru că v-am făcut neca-zuri. Pentru pacificarea ambelor tabere propun să-mi publicați cele trei recenzii legate între ele (“Pe urmele lui…”), fără a le conferi pagină nouă fiecăreia, și recenzia făcută apreciatei Dv. culegeri de studii închinate lui Ciprian Porumbescu. Dacă se ajunge la această performanță, atunci pot spune și eu ca arabul din cunoscuta baladă a lui Coșbuc: “mai mult decât în visul meu” . Versul al doilea trebuie modificat, întrucât conținutul lui nu corespunde vremurilor actuale. Răsplata nu trebuie s-o așteptați de la Ăl de Sus, căci nu e prea culant, ci de la beneficiar. Obiecția în legătură cu latura morală a imprimării recenziei volumului Dv. colectiv e justă. Câți însă țin seama de ea? În plus, e semnată de cineva din afara colectivului Dv. Deci puteți respira ușurat. Dacă se acceptă propunerea subsemnatului, rămân pe din afară doar două recenzii. Pe astea sper să le mărit repede, așa că nu vă faceți probleme. Doream să apară la Dv. Din motive afective. Studiul despre Liviu Marian am să vi-l trimit în curând. L-am intitulat „Temperament și creație”. Urmărește impulsivitatea scriitorului și opera lui de aspect opozant. Folosiți-l cum credeți de cuviință. Sigur, două studii în același volum nu merg. Nu fac parte din colectiv. În legătură cu fascicolele viitoare de etnografie, ce ați zice despre un studiu de etnografie istroro-mână? E o simplă întrebare. Răspunsul îl intuiesc. Lucrarea se bazează pe un studiu al unui german, de specialitate, care, trecând pe la istroromâni, a notat o serie de amănunte semnificative. În plus, conține o serie de desene foarte bine executate. Articolul e necunoscut. A dat peste el Teodor Balan pe când era în tranșeele primului război mondial, în Italia. A purtat revista în ranița militară multă vreme. Reîntors acasă, mi-a oferit-o mie, înainte de 1940. Deși în 1940 mi-am încuiat apartamentul din Cernăuți și am plecat numai cu două geamandane, am rupt foile ce mă interesau din revistă și le-am luat cu mine. Prin ce minune au “supraviețuit” până azi, greu de ex-plicat. Căci am trecut și eu prin încercări apocaliptice. Relatarea mea n-are scopul să vă impresioneze. E doar „povestea” unui articol care n-a ajuns să fie fructificat de mine până la ora actuală. N-au fost condițiile favorabile unei înțelegeri obiective din partea Ălor de Jos. Mulțumesc mult pentru cinstea ce mi-ați făcut-o cu o nouă recenzie. Ziarele au devenit cetăți inexpugnabile pentru literatură. Vremurile noastre au mai puțină nevoie de suflet și mai mult de partea materială. Dacă sufletul n-ar fi fost liantul acestui popor, mai existam noi azi în forma în care suntem? (Subl. n., N.C.) Mi-a scris Zaharia Macovei și m-a rugat să vă trimit o recenzie pe care mi-a făcut-o la volumul meu. Nu vă știa adresa. Întrucât i-ați luat-o înainte, rămâne s-o dea în altă parte. V-am răpit timpul util, dar cum la telefon nu vă pot chema, pentru că nu sunteți întotdeauna la Muzeu, a trebuit să recurg la mașina de scris. Mulțumindu-vă din nou pentru solicitudinea ce mi-o arătați, vă asigur de întreaga mea prețuire, Traian Cantemir