Cu arginți la tâmple, după 50 de ani

Ce mândri și încrezători în viitorul lor destin erau atunci… Se credeau șoimi de munte, stăpâni ai pădurilor, de parcă toată lumea ar fi fost a lor. Asta se întâmpla în 1958, când promoția acelui an a Școlii Silvice din Câmpulung Moldovenesc spunea „la revedere, școală”.

 

De atunci s-a scurs, parcă pe nesimțite, o jumătate de secol. 50 de ani de viață. Tinerii de atunci, frumoși și mândri, cu numeroase aspirații, și-au văzut fiecare de treaba lui, unii, mai departe, de silvicultură, alții și-au continuat studiile, ajungând în diverse alte domenii. Pentru toți însă, care mai sunt în viață, sâmbătă dimineață, clopoțelul școlii a sunat din nou adunarea. Copiii de atunci, de fapt doar o parte dintre ei, acum cu arginți la tâmple, dar cu același zâmbet pe buze și cu bucuria revederii în suflet, au ținut să fie prezenți la școala în care au învățat primele taine ale silviculturii. Emoții deosebite, până la lacrimi, atunci când s-a strigat catalogul, iar unii dintre ei nu puteau să mai spună „prezent” pentru că, probabil, își admirau colegii de undeva, din ceruri. Despre profesori, ce să mai vorbim. Tot mai puțini. Pentru toți cei care au plecat în lumea umbrelor s-a ținut un moment de reculegere. Revederea a avut loc în sala de manifestări a Restaurantului „Zimbru” din municipiul de sub poalele Rarăului. Când cei prezenți începeau să intre, încet, încet, în atmosfera plină de frumusețe și nostalgie pe care o creează o asemenea manifestare, surpriză de proporții. În sală și-a făcut apariția directorul școlii silvice de atunci, profesorul Vasile Doboș. Mulți nu se mai recunoșteau. Flăcăii sau fetele de altă dau erau, acum, parcă alții. Ei au ținut să se reîntâlnească în Câmpulungul adolescenței lor pentru a-și depăna amintiri, pentru a rememora perioada petrecută împreună în băncile și internatul școlii. „A fost o revedere nemaipomenit de frumoasă și interesantă – ne spunea domnul Ciprian Bojescu, prieten și colaborator al redacției ziarului nostru, și dânsul unul dintre absolvenții de atunci. Cu toții am avut ce ne povesti. Despre ce am realizat în viață, despre familiile noastre, despre copii și nepoți. Dar ne-am adus aminte și am înșiruit, acum, cu multă plăcere, despre orele de curs, despre deplasările în coloană de la internat la școală și invers, fie că era ger, ploaie sau vânt, obligați de multe ori să intonăm cântece bărbătești precum „Ghiță, măi Ghiorghiță” sau „Cazacul de pe Don”. Asta, în timp ce eram… înțoliți cu elegantele noastre pufoaice iarna și salopete, vara. Acum, după ce au trecut toamnă după toamnă și am ajuns pensionari, când despre anii tinereții se poate vorbi doar la trecut, viața de elev la Câmpulung Moldovenesc ni se pare deosebit de frumoasă. Ne-am amintit și am discutat cu toții despre acea perioadă, despre trăsnăile făcute și profesorii severi, cărora le găsisem câte o poreclă. Au fost zile grele, dar și minunate. Ne-am amintit de practicele noastre efectuate pe Deia, Valea Seacă sau în diverse ocoale silvice. Ce minunat era când se producea câte o pană de curent pentru că se defecta „uzina” de la Prisaca Dornei! Atunci făceam exerciții de dans, spuneam bancuri sau o tuleam de la ore pentru diverse aventuri…“ Puhoaiele de apă dezlănțuite ce au afectat o parte din Moldova i-a împiedicat pe mulți dintre foștii absolvenți de acum 50 de ani ai Școlii Silvice din Câmpulung Moldovenesc să ia parte la revederea de sâmbătă. Manifestarea a durat și duminică, pentru că erau prea multe de spus, iar ghemul amintirilor s-a făcut, în decursul anilor, atât de mare încât greu putea fi depănat în numai o zi. Mulți dintre cei ce au plecat, atunci, cu gândul că vor face silvicultură, au ajuns însă în cu totul alte direcții. Bunăoară, Leon Buburuzan este profesor universitar, doctor, Ioan Moroșanu, medic, Trăian Drăgan, avocat, Alexandru Dascălu, profesor, fost director de școală și autor al unei interesante monografii a comunei Zvoriștea, Ioan Barbacaru, economist, Aurel Moisiuc, jurist. Și lista ar putea continua. Indiferent însă de ce au ajuns în viață, pentru ei esențialul e că au ajuns, bucuroși, mulți chiar și sănătoși, să-și revadă colegii după 50 de ani.