Prizonier al sincerității, artistul…

Asta e!
Nu mai am niciun chef să mai aștept un, acolo, 20, 30 de ani și să-mi fac subiectul, să-mi exersez mâna. Și… corazonul, mai abitir! Nu! Nu mai stau s-aștept de niciun fel – de nicio culoare, ca, da, Oana, să facă vreo 50, 60 de anișori, ca să am motive s-o aduc în interviu. Nu. Și nici c-aș mai șede să mai aștept să se… mărite! Da, să se mărite (c-acu, îți divulg un secret), c-acu nu este. Da, sigur, cochetează cu ideea. Sic! Și, ca și timpul, nu mai am nici eu răbdare s-aștept să-și mai termine toate examenele (câte vor fi fiind ele), cu pornirea și trecerea doctoratului, nu. Și, apoi, nici că mai am pic de stare, de ședere, să mai văz, să mai auz ce va face Oana, până la – să zicem – venerabila vârstă a părintelui ei, mintenaș octogenar. OANA SÂRBU, așadar astăzi! Fârtați & surate! Fata dlui Sârbu George, patriarhul muzichiei folclorice de pe la noi. Și, sigur, a dnei Nuți, hotărât. Căci, în casa Sârbu – un fel de capitală a muzicii, toată lumea… cântă. Adicătelea, și ceilalți fârtați ai Oanei. Și… dansează. Căci frumoasa doamnă Sârbu, bucureșteancă de meserie, a și făcut briantă coregrafie la vreme! Ce vreme–ce vremuri!
 

Oana Sârbu

Cred că dragostea… Se spune că există o muzică a stelelor. N-o auzim, că suntem ocupați cu… cea rezultată din tobele de eșapament! Și se mai zice că noaptea e frumoasă din pricină de stele. Care funcționează și ziua, dar nu se văd! Tu ce zici…, timidulee! Oana Sârbu, cine ești?! – …și Maria! Sunt un simplu om. Care m-am născut într-o zi de vară. Pe la ora 14 (îmi poartă noroc). Într-o zi de 10. Frumoasă! Și-ntr-un an… nu mai spunem în care an. Într-un an norocos. – De unde să pornim? De la copilărie sau de la școlile tale… – De unde doriți. Ambele sunt frumoase… – Cine te-a… nășit ? De pildă… – Nășica mea e… Narghita! Acea cântăreață de muzică indiană, pe care n-am mai văzut-o de… de foarte mulți ani! Cred că eram în clasa a III-a, a IV-a! N-am mai văzut-o. La un moment dat am auzit c-a murit… După aia, am redescoperit-o, acum câteva luni și… încercăm să dăm de ea. Nu am reușit până acum… – Și fratele tău, Mădălin, parcă are și el naș celebru… – Sofia Vicoveanca & maestrul Constantin Arvinte. Niște oameni extraordinari, modești. Așa cum trebuie să fie… – Atunci, nu mă mai miră… epidemia! Și… academia de muzică din casa Sârbu! Ce te-a recomandat pe tine spre ceea ce faci acum, spre muzică? – Cred că dragostea. Pentru frumos, că e frumos ceea ce fac. Pasiunea. Cred că moștenesc asta de la părinți. Am crescut în mediul ăsta, altceva n-am știut să fac… Am crescut cu muzica. Dar am crescut frumos. – Ai putea face altceva? – Nu cred. Nu cred. – Ce faci acum? Tot la Cluj, la Clu…, la Cl… – Momentan, serviciu. La Centrul de Creație… și la Facultatea de Muzică din Piatra Neamț. Mai cântăm la restaurant, mai cântăm la nunți. Ce să facem, din toate câte puțin. Cât putem acuma. – Ce-i înveți pe cursanți, la Neamț? – Le predau Teorie & Solfegii, Teoria Muzicii. Ce-i mai greu… Nu-i greu, doar că-i baza. – Ai studenți mulți, puțini? – Facultatea de la Neamț face, anul ăsta, 10 ani. Și aparține de Academia de Muzică din Cluj. A fost colegiu, iar acum s-a transformat în facultate. Doamne-ajută, mai departe! Mi-e foarte drag Clujul. Am stat 4 ani acolo, altă civilizație, alți oameni. Am făcut trei ani la Piatra Neamț, după care am continuat studiile. Și am făcut și masteratul, tot la Cluj. Și, Doamne-ajută!, doctoratul. În Folclor. Și lucrarea de absolvire, și de licență, tot din folclor au fost făcute. Mă simt… acasă, așa! Muzica populară… Am persoane care mă-mping de la spate să fac și pasul ăsta, cu toate că, nu știu, parcă-i prea devreme pentru așa ceva, dar… trebuie făcut. Și, cu cât e mai devreme, cu-atât mai bine… E visătoare, muzica… – Ce-i muzica?! – Cred că-i VIAȚA. Nu las să treacă nicio zi fără să nu ascult măcar o melodie, măcar o piesă. Nu pot. A intrat, așaa, în sânge, muzica. Da, și eu cânt. – Dintr-o zi, cât închini muzicii? – Păăi, 3 ore. Seara, la program. E frumoasă și-i relaxantă. E… visătoare! Te face să visezi mult. Și-mi place să visez. – La Centrul de Îndrumare…, ce faci? – Sunt consultant artistic; organizăm festivaluri, colaborăm cu amatorii din județ și… cam atât. E frumos! Și-acolo. Deci, tot cu muzica. Unde mă-nvârt, tot de muzică dau. – Aveai și ore pe la licee?! – Nu mai am ore. Nu mai predau aici. Îmi plăcea și-mi place să predau, dar cu posturile e foarte greu. Și-atunci… Tot mă plimbam la două-trei școli… și am renunțat. – Cânți? – Cânt! Cânt la Scorpion. În Burdujeni. Pe terasă. Avem o trupă (și cu colegul dumneavoastră, Mircea), așa, e frumos că ne relaxăm, facem asta cu pasiune și asta contează cel mai mult. Nu contează c-obosim, că … – Cum ți se pare tineretul? Generația ta… – Nu știu, îs alte vremuri, îs alte timpuri. Toți sunt grăbiți, sunt nervoși, n-au timp să privească, nu știu, în stânga, în dreapta. N-au timp să privească o floare, n-au timp să stea la o discuție… Nu știu, e foarte mult schimbată lumea… Și, din păcate, nu știu dacă mergem spre bine… Cred că tot așa o să mergem. Totul sub pecetea grabei!! Nenorocire… – E păcat că trece foarte repede timpul și nu știm să ne bucurăm. Fiecare clipă trebuie prețuită. – Cum ți se par cei care vin să te asculte la terasă? – Vin oameni cu probleme, se văd, se vede pe chipul lor. Vin oameni obosiți, vin oameni supărați… – La terapie… – …Da, da, și pică, așa, într-o stare melancolică și… Foarte puțini au zâmbetul pe buze. N-au timp să zâmbească! N-au timp. Se gândesc la mult prea multe probleme. Indiferent ce se-ntâmplă, trebuie să zâmbim mereu. Nu zâmbetul comer-cial… Adică, de ce să nu zâmbim!? Putem să vedem, putem mirosi, putem mângâia, putem cânta… Îs motive de bucurie. – Familia ta, familia Sârbu – un menaj atât de fericit – e o mare bucurie! Ceva foarte reușit… – Luminoasă! Starea de spirit cred că contează cel mai mult. Tu poți să-ți faci o stare bună, dacă vrei… – Toată lumea face muzică în casa ta! E vreunul care-a scăpat? – Niciunul! Chiar am avut și-un câine, ce să spun, Dumnezeu să-l ierte!, are imediat un an de când a murit, și făcea tata repetiții, în casă, cu copiii, și el se punea între copiii și cânta și el! – Hai, mă rupi!! – Da, inclusiv câinele nostru cânta! – Ce contează în viața asta? Viața ta de 30 de ani… – Sinceritatea. Cred că cel mai mult… – Tu ești ? – Eu dau mult, acuma ce primim e surpriză. Contează foarte mult… Să fim sinceri noi între noi. C-atunci cred că… Eu îs așa un pic mai melancolică și de aceea vin cu sinceritatea. Îs o fire mai melancolică, mai visătoare. – Și mai ce… – Îî, bunătatea! Dăruirea! Frumusețea… Nu știu, cred c-ajunge. Cred că-i destul… Dumnezeu știe ce face… – Cum te-mpaci cu credința? – Eu zic că mă-mpac bine, recunosc, nu prea reușesc s-ajung așa, duminica, pe la biserică (venim târziu de la nuntă), dar încerc… De câte ori trec pe lângă o biserică, intru două minute s-aprind o lumânare și să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot. – Ce te deranjează? – Nepăsarea! E multă. Nesimțirea! Viclenia! Că o avem în jurul nostru, o mulțime… Minciuna! E multă și ea. Înainte, parcă nu era așa multă, dar acum, nu știu, dacă nu spui o minciună… – …Nu ești normal!? – …și este deranjant. – Minciunită ai fost? – Daa, păi sigur, cum nu! Suntem la fiecare pas mințiți… – De ce nu te-ai măritat până acum? – De ce nu m-am măritat… Nu spun că n-am avut timp, mulți spun: N-am avut timp! Nu spun că n-am găsit omul potrivit. Nu știu, așa… Dumnezeu știe ce face. Când dă Dumnezeu, atunci… atunci se-ntâmplă tot. Nimic nu-i întâmplător. Da’ am să mă mărit (râs cristalin, râs tonifiant, splendoare!)… La un moment dat! –Te cunoști cu… Oana Sârbu, tiza?! – Da, am cunoscut-o. Cred că eram prin clasa I, a II-a, stăteam în Bacău și a avut un spectacol la grădina de vară. Și-am mers și-am cunoscut-o. M-a întrebat: Cum te cheamă? Am spus: Oa-na Sârbu! Și a zis: Nu te cred! Nu-i adevărat… Ba da, o cheamă Oana Sârbu! M-a luat și m-a pupat… Mi-a dedicat piese în direct; îs mulți ani… Nu prea semănăm noi, da… avem ceva comun: muzica și numele! Mi-a căzut o lacrimă, de ziua mea… – Numele & prenumele… La ce mai ții, în afară de muzică? Cu inima, cu dinții, cu totul… – Păăi, țin la familie foarte mult, cred într-o familie… – Da tu te codești… – Nu mă codesc. Am spus: toate la timpul lor. Cred într-o familie. Familia face mult. Și-n familia care-o am acum. E familia mea de suflet. Dar o să vină timpul când o să-mi fac și familia mea… Personală! În ce mai cred?! Mai cred în… Cred și-n prieteni. – Îi ai? – Am prieteni. În jurul meu. Nu am mulți, dar… Mă-mprietenesc repede, dar se-ntâmplă câteodată să… dai chics și cu prietenii. Și-atunci, imediat renunț. Diplomatică. Ne retragem… – Când ai plâns ultima dată? – Ultima dată am plâns, dar n-am plâns așaa, în adevăratul sens al cuvântului, mi-a căzut o lacrimă de ziua mea! Emoționant, da! – Te-ai supărat pe lumea asta? – M-am supărat de multe ori. Din cauză că-i rea. Bine, și eu fac parte din lume… Încerc să mă controlez. Câteodată, facem răutăți fără să ne dorim… Important e să știm să ne cerem iertare, atunci când greșim… Trebuie să știm să facem și lucrul ăsta… – Ce ți se pare cel mai frumos pe lumea asta? – Ar fi multe lucruri… Îmi place frumosul, noi avem o Românie frumoasă, păcat că nu-i așa curată… Și… cultivată! Nu știu cât de repede va fi… Da’ nu este promo-vată așa cum trebuie. Păcat! Probabil, peste vreo 20-30 de ani vom ști și noi s-avem grijă de… Sigur, și cu Oana, povestea fu mai lungă. Om mai opera și altă dată! Căci… Ziarele, în general, vânează senzaționalul. Că ăl de bine, că ăl de rău, asta vinde ziarul. Noi, azi, n-am cătat niciun fel de… senzație. Ori, cum-va, să facem tărăboi cu vreo starletă, vreo vedetă mai zgomotoasă. Ne-am voit ca onor sujetul de vichend să fie omul simplu, omul normal, omul discret și lipsit de gălăgie. Cel în baiț de… sinceritate, naturalețe, simplitate, tandrețe, de ce nu. Și Muzi-chia le cam conține pe toate. Copios, îndestulător. Oana Sârbu e frumoasă ca o răpitoare, o construcție lăuntrică de invidiat. Oana e valabilă (cât încape) și talentată (de dă pe dinafară). N-am vrut să aștept douăzeci de ani să vă conving de asta. Om vedea fiștecare. Că vorba ăluia: Nu mă cert cu alde matale, că nu știu dacă voi mai apuca prilejul să mă împac. Te-ntrebi de ce-am ales-o astăzi personagiu pe Oana?! De aia! Ca să se mire unul ca tine! Da, unul ca tine, prietene cetitoriu, că doar și tu ești după chipul și asemănarea noastră. Și ce, tu nu poți fi erou de roman? Doar anonimatul e mai fain și de mai mare și multă ispravă. Lăsați-i pă alții să-și încarce cu lopata, doldora și duium, curriculum vitae, cu glorii deșarte și vremelnică putere, cu bănet și faimă. Noi v-am propus, astăzi, acest fel de om, de femeie. Iar tu, vezi-ți de treabă și consideră-te un om fericit, un om normal, un bine-plăcut Părintelui din ceruri. Așa cum ești. Al’ceva nu-s decât deșertăciune, toate niște spume… Vânare de vânt… De vânturi… Oana Sârbu din Suceava, la cei 30 anișori etate rotunjiți mai zilele și nopțile trecute, ne-a propus, cât a încăput pe astă cale, o cale de fericire. De ce să nu-i ascultăm și pe oamenii de genul acesta, hîî?! Urmezi tu la rând, ANONIMULEE! A notat DUMI BRAD nițeluș vrăjit

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: