Un troian de petale

Există frumuseți ale literaturii universale care nu încetează să-i atragă pe traducători. Ca terținele lui Dante sau catrenele lui Khayyám. Acestea din urmă au văzut recent lumina tiparului într-o nouă tălmăcire, aparținând Elisabetei Isanos. Este vorba de elegantul volum Omar Khayyám O clipă doar… Catrene, Editura Lucman, București, 2007, versiune românească și cuvânt înainte – ,,Între istorie și legendă” – de Elisabeta Isanos. Coperta și ilustrațiile sunt reproduse după ediția Edward Fitzgerald din 1894.

 

Fiica tălmăcitorului de mare har care a fost Eusebiu Camilar, poeta și prozatoarea Elisabeta Isanos este nu numai o foarte talentată, dar și o foarte selectivă traducătoare. Versiunile pe care le-a semnat în franceză din Magda Isanos și Mihai Eminescu și în română din Elena Văcărescu, în volume de sine stătătoare și în antologii de calitate, vorbesc de o îndelungă și profundă familiarizare cu autorii și creațiile alese, de o adâncă empatie cu scriitorii preferați și de o aplecare asupra textelor lor tânjind după perfecțiunea transpunerii în cealaltă limbă. Cele 150 de catrene din Omar Khayyám, șlefuite cu înzestrare și răbdare de bijutier, dovedesc aceeași intimă cunoaștere și iubire. Iată un catren de Elisabeta Isanos dintr-un grupaj publicat cu peste un deceniu în urmă:,,Nu-s vrednică de fața ta senină, /Nu-s vrednică să iau în mâini lumină, /Eu stau sub cerul liber, cu copacii, /Și mă închin la cei care se-nchină.” (Rugăciune). Schema rimelor, a-a-b-a, te duce imediat cu gândul la un milenar robai persan, iar reluarea lecturii arată că apropierea merge dincolo de aspectul formal, versul nerimat pregătind desăvârșirea mărturisirii din primele două cu ,,surpriza”, ,,concluzia”, ,,poanta” celui final. Așadar, o ucenicie la maestrul catrenelor persane, o veche prietenie cu poetul astronom, uneori chiar un dialog subtil peste veacuri: ,,La răsăritul soarelui, și eu /Aș vrea să-l pot slăvi pe Dumnezeu! /Tac mângâiat de flori și de săruturi, /Dar păsările cântă-n locul meu” (catrenul 150). Desigur, deși esențială, empatia nu este suficientă. Profesionist desăvârșit, Elisabeta Isanos a folosit în realizarea versiunii sale șase cunoscute tălmăciri în limba franceză, înce-pând cu ediția din 1867 a lui J. B. Nicolas, prim dragoman la ambasada franceză din Persia, și a consultat șase versiuni în limba română, între care și ediția de rubaiate din 2004 a băcă-uanului Gheorghe Iorga. Dar iată același catren al lui Khayyám în transpunerea din 1974 a lui Otto Stark: ,,Mereu beau vin și toți dușmanii-mi strigă-n van /«Nu bea, căci vinu-i al religiei dușman.» /Eu știu că vinu-i al religiei vrăjmaș /și beau din sângele vrăjmașului, avan.” Și în aceea a Elisabetei Isanos: ,,Văzându-mă că beau, mă sfătuiesc /Să-l las, căci vinul e proscris ceresc…/Eu zic: Ulciorul plin fiind dușmanul, /Mă lupt cu el, de sânge să-l golesc!”. Sentimentul degajat de această dublă citire este reconfortant: ea vorbește deopotrivă de inepuizabila putere inspiratoare a originalului și de uriașa trudă a traducătorului pentru transplantarea la solul și climatul diferit al limbii române a florii străvechii poezii persane. Vraja robaiului sau a catrenului, ca să respectăm opțiunea traducătoarei, rezidă totuși în primul rând în conținutul său: o privire, un gând, o emoție, un freamăt, amar, amare, despre soarta omului, care potențează dulceața clipei sale. Sau, cum îi spune Omar Khayyám Elisabetei Isanos ca să ne spună: ,,Nu ești stăpân pe propriul destin. /De ce te temi de zilele ce vin? /Ce poate să-ți ducă viitorul? /Ai clipa doar! Trăiește-ți-o din plin!”. Dar să o ascultăm acum și pe Elisabeta Isanos povestind (precum ne-a repovestit cele o mie și una de nopți Eusebiu Camilar): se zice că Omar Khayyám ,,și-ar fi mărturisit odată convingerea că mormântul îi va fi acoperit de petalele pomilor înfloriți. Un admirator, poposind după ani și ani în Nișapur, a fost curios să afle dacă profeția fusese îndeplinită și i-a căutat locul veșnicei odihne. L-a descoperit lângă zidul unei grădini: era primăvară, peri și piersici își întindeau crengile peste zid, petalele scuturate acoperiseră mormântul, încât abia se mai vedea piatra de la căpătâi”. Astfel că, încheie poeta-traducătoare cu un gând ca un vers ultim de catren, ,,Între istorie și legendă, singurul cert rămâne zvâcnetul nevăzut al pomilor în floare.” La urma urmelor ce altceva înseamnă și ninsoarea înmiresmată a tălmăcirilor sale?