Domnica Stănescu din Rădăuți a împlinit, ieri, 100 de ani. Încă de dimineață au ținut să fie alături de ea nepoatele și strănepoatele, vecinele din blocul în care locuiește de circa 40 de ani. La ora prânzului, a venit să o felicite primarul Mihai Frunză, însoțit de câțiva reprezentanți ai Primăriei, care i-au oferit o diplomă aniversară, flori, tort, șampanie, un coș de fructe, un ajutor bănesc. Toți cei prezenți i-au cântat „Mulți ani trăiască!”.
După ce a ciocnit un pahar de șampanie cu primarul Mihai Frunză, acesta a îndemnat-o să povestească câte ceva despre ea. Foarte atentă și coerentă în exprimare, cu un deosebit simț al umorului, bătrâna a e-vocat episoade din viața sa – am aflat de la Mirela Rusu, purtător de cu-vânt la Primă-rie. Domnica Stănescu s-a născut acum 100 de ani, în comuna Frătăuții Noi, fiind al cincilea copil din opt, toate fete. „La nașterea mea, mama a avut de suferit, a fost o naștere grea. Se spune că moașa m-ar fi prins de-un picior și m-ar fi aruncat la picioarele mamei, spunând: stai acolo, spurcăciune, că din cauza ta era mamă-ta să moară. Mama și-a revenit și mai avut trei fete după mine”, povestește cu haz bătrâna. Ea a spus că a avut o mamă bună, iar tatăl său a fost un om deosebit, căruia tare i-ar mai fi plăcut să învețe carte. Dar părinții nu l-au lăsat, că trebuia să muncească pământul. Așa că dorința lui mare a fost ca măcar unul din copiii săi să învețe carte. „Nu știu de ce m-a ales tocmai pe mine. După ce-am făcut patru clase în sat, am venit la Rădăuți și am urmat Școala de fete, de pe strada Ștefan cel Mare. În fiecare duminică ne ducea încolonate la biserica «Bogdan Vodă», pentru liturghie. Țin minte că tare ne era frig”. Domnica Stănescu s-a căsătorit, dar nu a avut noroc. Soțul său era profesor, „vorbea frumos de muzică și pictură, picta frumos, dar ce folos, că bea. Din cauza asta a și fost dat afară din învățământ. Eu i-am spus că putem trăi frumos din ce câștig eu și din ce avea pus deoparte, dar nu a acceptat”. Neputând trece peste acest moment, într-o bună zi bărbatul său a plecat. Era prin anii ’50 și de atunci n-a mai știut nimic de el. „N-am divorțat. Mi-era rușine, că eu nu am făcut nimic”, spune cu ușoară tristețe Domnica Stănescu. Și dacă are un regret în viață, acela este că bunul Dumnezeu nu i-a dat bucuria de a fi mamă. A fost, în schimb, o învățătoare foarte bună și apreciată în Banat. „Când am ajuns eu în sat, erau șase copii care mergeau la școală. Într-o lună, am adunat 90. I-am împărțit în două schimburi, dimineața și după-amiaza, și țineam cursuri cu ei. Ca să rezist, mâncam nuci și zahăr. Cei de la Secția de învățământ, cum era pe vremuri, au aflat de acest lucru și mi-au trimis un ajutor, o fată cu șapte clase, care nu prea mă ajuta, că stătea cu picioarele întinse sub catedră și veneau băieții și o prindeau de degete”, a povestit bătrâna, spre hazul vizitatorilor. La vârsta pensionării, s-a retras din Ardeal spre locurile natale, spre casa părintească. Și-a cumpărat un apartament în Rădăuți, pe care l-a plătit cu toți banii odată. „M-am trezit că am o casă goală. Am mai muncit câțiva ani peste vârsta de pensionare, ca să am cu ce să îmbrac casa.” O nepoată de la soră, din Frătăuții Noi, de 72 de ani, are grijă de ea. Nora acesteia, Iuliana Botnariu, o tânără frumoasă, ale cărei trăsături aduc cu portretul din tinerețe al Domnicăi Stănescu, are numai cuvinte de laudă la adresa fostei învățătoare: „E o femeie foarte bună la suflet, la anii pe care-i are comunic cu ea foarte bine, cum aș face-o cu mama sau cu o soră. Suntem foarte apropiate”. Și mai spune că i-a crescut pe cei doi nepoții ai surorii ca pe copiii ei. Întrebată care este secretul său de a ajuns la o asemenea vârstă, Domnica Stănescu a spus: „postul, rugăciunea, credința în Dumnezeu. Nu cred că are mare importanță ce mănânci.”
Comentarii