Cerul de miere al insulei

La puțin timp după ce am ajuns în Rodos, am plecat într-o călătorie în insulă, grăbiți să prindem spectacolul fluturilor de la Paradisi, ultimul din anul care a trecut. Acești fluturi stranii, unici în jumătatea noastră de lume, care împânzesc o vale întreagă, atrași de rășinile ei parfumate, au avut câștig de cauză în fața albinelor, a căror imagine alcătuită din transparențe și aur viu a rămas unul din simbolurile Cretei.

 

Însă există adevăruri pe care timpul nu a putut decât să le îmbogățească. Unul dintre acestea vorbește de splendoarea naturii, a vegetației Rodosului, fără pe-reche în zonă. Cu orhidee, anemone, rodoni, leandri, într-o copleșitoare simultaneitate și succesiune a apogeului floral, raiul lor este deopotrivă și al albinelor, iar mierea cheamă oaspeții insulei cu stăruitoare fulgurații chihlimbarii alune-când pe șosele. Una dintre acestea ne-a dus în ziua aceea de septembrie într-o culme a axului principal de asfalt, din care privirea a putut să cuprindă fortul medieval Monolitos, construit aproape acrobatic pe vârful unei stânci. A stăruit apoi pe mătasea de turcoaz a mării, pe care razele soarelui țeseau când mănăstirea ,,Sf. Gheorghe”, când pădurile verzi ale muntelui Akramitis, când, în zarea Egeii, insula Karpathos. După care s-a retras aproape, până la micul refugiu de pe marginea șoselei, în care fructele se încălzeau lângă micuțele amfore cu miere. Atunci am văzut-o prima oară, dar mierea ca o grădină ne-a întâmpinat câțiva kilometri mai încolo, în satul Siana, un sat după tiparul Rodosului, cu lo-cuințele tăiate parcă în marmură albă, cu arbuști verzi și flori roșii, pe fundalul albastru al cerului și al mării. Mierea era pretutindeni, în fața fiecărei case, luminând totul în jur, oamenii o lăsau să strălucească, retrași discret, în penumbră. Așteptau cu răbdare să înțelegem și să intrăm în ritualul degustării și alegerii. Din loc în loc, precum amănuntul care adâncește perspectiva într-un tablou, lângă vasele aducând mai mult a albine decât a amfore, dacă nu cumva și amforele au fost izvodite după conturul albinei, se adăuga suma, o tărie din neamul celebrului uzo grecesc. Am ales aproape la întâmplare, copleșite de bunăcuviința sătenilor și vrăjite de luminozitatea mierii. Nu o luam pentru acasă, unicul nostru bagaj, de mână, la avion, nu ne permitea asemenea extravaganțe, n-am luat-o nici măcar pentru ea. Apoi într-o dimineață, la hotel, am gustat-o. A fost ca și cum aurora cea cu degete trandafirii, soarele însuși intrat pe fereastră ne-ar fi adus-o, scânteietoare, în fața ochilor și ca și cum rășinile unor păduri străvechi și-ar fi decantat în ea dulceața pentru clipa unei bucurii totale. De atunci, de câte ori mă gândesc la Rodos ca la insula cu cele mai multe zile senine pe an, aud muzica ușoară a unui vers cu miere aburindă și înțeleg că aura ei coboară de la astrul de pe cer și urcă, deopotrivă, de la alchimia albinelor pe pământ.