C. Brâncuși – I. Irimescu

După ce parcurgi cele două segmente de scări largi, monumentale, spre intrarea principală a hemyciclului Palatului Consiliului Europei de la Strasbourg, în dreapta îți atrage numaidecât atenția darul Guvernului României către forumul european, făcut acum 12-13 ani: „Rugăciunea” lui Brâncuși, una dintre primele realizări ale marelui sculptor. În cunoscuta atitudine, femeia îndoliată se roagă parcă pentru țara sa azi și mereu; de fapt, prin ea, Brâncuși veghează asupra destinului țării sale. Era în 1955 când, Brâncuși, bătrân și bolnav, simțindu-și apropiatul sfârșit, oferea țării sale atelierul parizian din străduța Impasse Ronsin și multe eboșe, opere finite și unelte.

 

Răspunsul diriguitorilor de atunci ai României și ai artelor plastice, străini de neam, au decretat sever: „artă decadentă, străină de realismul socialist și nu avem nevoie de ea”. Au mai spus ceva, mult mai rău, dar din respect profund față de memoria vizionarului care a fost Brâncuși, supranumit de pontifii artelor universale „a treia bornă în sculptură după Fidias și M. Angello”, voi evita să le scriu. L-am urmărit pe „cel care a dat viață pietrelor și a creat inegalabile Măiastre, Trilogia de la Tg. Jiu și multe altele” din Hobița natală, prin Tg. Jiu, Craiova și București, la Paris și Londra, la New York și Washington, încât azi mă bucură că UNESCO a sărbătorit recent 50 de ani de la moartea sa fizică, înainte de care, doar cu câteva luni, profund dezamă-git, a cerut cetățenie franceză și a donat tot ce avea Muzeului de Arte Moderne din Paris. Peste 40 de muzee ale lumii se mândresc să aibă cel puțin una din sculpturile Sfântului din Montparnasse. Azi, ate-lierul din străduța peste care s-au așezat clădiri moderne se, află reconstituit în Centrul Cultural „G. Pompidou”, lângă Palatul Beaubourg din inima Parisului. Într-o dimineață, acum vreo câțiva ani, am sunat la ușa ate-lierului și custodele, amabil, ne-a primit oferindu-ne expli-cații și schițe ale atelierului, cu dispunerea pieselor și uneltelor sculptorului. L-am întrebat la un moment dat de ce sculptorul n-a oferit țării sale tot ce se afla acolo. Răs-punsul a venit sec: „țara lui nu l-a voit”. Nu știa de unde ve-nim și nici nu știu ce i-aș fi spus dacă mă întreba. Acel domn nu știa cât sufeream nu-mai la gândul că omului care „a plâns în piatră” (în sculp-tura “Bornă de hotar” – 1945) când a văzut că Țara Sa a pier-dut provinciile de la răsărit cotropite de sovietici, i se re-fuzase generoasa ofertă când încă mai era cetățean român. Un alt mare titan al sculp-turii, Ion Irimescu, trecut în lumea umbrelor celebre la 28 octombrie 2005, nu mult îna-inte să împlinească venerabila vârstă de 103 ani, a lăsa posterității un muzeu fără egal în Europa, un muzeu de autor cu 314 sculpturi, peste 1000 desene și 5500 volume de artă. Starea fizică a clădirii muze-ului, a cărei reconstrucție și consolidare stagnează de 4 ani, este jalnică, deși încă în viață i s-au făcut maestrului fel de fel de promisiuni care s-au spulberat mai ales după stin-gerea sa. Eram foarte apropiat ca medic de Ion Irimescu, „mai bătrân decât veacul tre-cut și mai tânăr decât cel în care intrase”. Cunosc unele demersuri de la prof. Gh. Dăs-călescu, directorul muzeului fălticenean, dar mai știu și ceea ce poate puțini știu, că, prin mama sa, maestrul Irimescu este francez. Recent, ilustrul cărturar sucevean Eugen Di-mitriu a realizat o admirabilă incursiune pe 700 pagini în istoria familiei Cazabanilor din care se trăgea mama sculpto-rului. Mai știu că testamentul lăsat de venerabilul sculptor prevede că dacă operele sale nu vor beneficia de condiții de expunere la parametrii cores-punzători normelor interna-ționale ale muzeelor, ele pot reveni celebrei familii a Caza-banilor din departamentul francez Aude, la Carcasso-nne, în sudul Franței, la vreo 700 km de Paris. Această familie prezentă în viața Mol-dovei încă la începutul seco-lului al XVIII-lea, conștientă de meritele sale istorice în Franța și în România, s-a regrupat recent la Carcassonne „lustru-indu-și blazonul”; așadar, riscăm, prin indiferența noas-tră și regretabile tergiver-sări, să reedităm eroarea din 1955 față de moștenirea lui Brân-cuși, iar operele irimesciene să fie ad-mirate de francezi care cu siguranță vor ști să adă-postească corect sculpturile care ilustrează o variată tema-tică: muzica și maternitatea, mitologia, istoria, folclorul, fantasticul himerelor; un uni-vers uman emoționant, iar cei ce vor putea dintre noi se vor duce în Franța să admire mi-nunățiile generosului sculptor. Ar fi păcat să pierdem și a doua oară ca popor; genera-țiile de după noi nu ne vor ierta nici pentru această eroare și pe mormântul nostru nu se vor grăbi să pună măcar o floare. În fața unei astfel de pro-bleme naționale și cu rezo-nanță internațională s-ar cu-veni să nu avem nicio culoare politică, ci doar dorința și con-secvența de a onora în timp util interesul național. Cota operelor maestrului Irimescu la Paris este în creștere, în timp ce falsurile în București abundă, poliției revenindu-i cercetarea fenomenului. Orgoliile locale – nobile până la un punct – ale orga-nelor de conducere fălticenene s-au mai atenuat, acceptând soluții de cooperare și parteneriat cu Consiliul Județean Suceava și alte foruri. Să nu uităm că guvernul anterior, a acordat 3 miliarde de lei, pe când actualul a rămas în ultimii ani în stadiul de promisiuni și bune intenții. Minis-terul Culturii și domnul depu-tat Ioan Stan se pare că au găsit soluția finalizării acordării de fonduri pentru redresarea clădirii muzeului care este înscrisă pe lista monumentelor istorice, beneficiind astfel de unele fonduri. Activitățile desfășurate la Fălticeni, între care Concursul Național „Ion Irimescu” pen-tru tinerii de la academiile de artă ,finanțat de Consiliul Județean Suceava, este deja la a șasea ediție. Au loc și alte acțiuni și activități musicale, expoziționale etc., toate edificând conținutul care-și așteaptă și forma: „Centrul național de studii și creație Ion Irimescu”, pe care maes-trul l-a gândit atât de necesar și posibil, bazându-se pe pro-misiunile multor oficialități care i-au călcat pragul în ultimii săi ani de viață, dar mai ales pe inestimabila colecție de artă dăruită orașului său. Ar fi spre onoarea celor care ar contribui la finalizarea a-cestui centru cultural egal cu cele existente în țară la Ipotești pentru M. Eminescu, la Tescani pentru G. Enescu, la Tg. Jiu pentru C. Brâncuși ori la Bacău pentru G. Apostu. S-ar impune și amenajarea ate-lierului din București al maestrului Irimescu în folosul studenților de la arte plastice. Rămânem încrezători în eforturile conducerii Mu-zeului Irimescu, locul comun al efortului de materializare a testamentului maestrului, prin concretizarea angajamentelor Consiliului Județean și desigur ale Primăriei Făl-ticeni și ale Guvernului Ro-mâniei, prin ministerul de resort, înainte de a fi prea târziu pe drumul deja păgubos al pierderii în serie a unor valori și simboluri naționale. Dr. IOAN IEȚCU Spitalul Județean Suceava