Iconostasul din bisericile ortodoxe (II)

Începând cu secolele XIV-XV, deasupra compoziției Deisis au fost adăugate registre noi; unul cu praznicare (de la Buna-Vestire la Înălțare), unul cu prooroci, altul cu sfinți părinți, ajungându-se astfel la cinci registre, cu cel puțin 41 de icoane, cele mai mari fiind așa-zisele împărătești1, așezate pe spațiile dintre ușile împărătești și cele laterale.

 

Ele zugrăvesc, în dreapta (adică spre sud), icoana Împă-rătească a Mântui-torului Hristos (ca împărat ori arhie-reu, șezând pe tron, ori ca prooroc și în-vățător, cu Sf. Evan-ghelie deschisă și binecuvântând), iar în stânga (spre nord de ușile împără-tești), icoana Împă-rătească a Maicii Domnului (Maica Domnului, ca împă-răteasă șezând pe tron cu Pruncul Dum-nezeiesc în brațe ). Aceste două icoa-ne, de obicei, de pro-porții mai mari și zugrăvite cu grijă, se numesc icoane împărătești, mai întâi, pentru faptul că ele reprezintă icoanele principale din icono-grafia bisericii, în care cele două Persoane Sfinte principale din istoria mântuirii – Mântuitorul și Sfânta Fecioară – sunt înfățișate singure, în slava lor cerească, și pe care atât clericii, cât și credincioșii laici le cinstesc în chip deosebit. De aceea în unele biserici ele sunt împodobite cu pietre scumpe ori ferecate în argint2 sau ancadratură sculptată cu modele florale și/sau zoomorfe. Tot acest eșafodaj era încununat de Crucea cu două brațe (molenii), pe care era zugrăvit Hristos. Tocmai în această fază, iconostasul a pătruns în Țările Românești, exemplare reu-șite păstrându-se la Moldovița, Voroneț, încă de la sfârșitul secolului XVI, iar în Țara Româ-nească, în secolul următor. Simbolica iconostasului se concentra desi-gur în ansamblul de icoane, dar este susținută și de ornamentația sculptată, vegetală și zoo-morfă. Un exemplar de excepție, din păcate insufi-cient studiat până astăzi, este tâmpla bisericii Mănăstirii Humor. “Repertoriul său de motive vegetale cuprinde deopotrivă palmeta – tratată în stil renascentist și nu bizantin, cum era în-deobște cunoscută în arta moldovenească din secolele XV-XVI -, dar și floarea și fructul de rodie, floarea hatayi (lotusul chinezesc), lalea-ua și floarea de crin, motive caracteristice orna-mentației orientale. Ceea ce uimește însă la această piesă sunt elementele caracteristice vocabularului decorativ din Renaștere – denti-culi, volute sau păsări afrontate (motivul păsării ciugulind un fruct, de obicei un ciorchine de strugure, având semnificație euharistică) –, executate cu o precizie admirabilă, pe care nu o vom reîntâlni la exemplarele asemănătoare, dar ulterioare, de la Voroneț, Moldovița etc., pentru care Humorul a constituit, desigur, un model. Tehnica și repertoriul ornamental care carac-terizează iconostasul ctitoriei lui Toader Bu-buiog de la Humor se regăsesc la o gamă variată de piese din categoria mobilierului religios. Friza de tâmplă și ușile împărătești ilustrează atât trecerea de la champleve la basorelief, cât și repertoriul de motive vegetale caracteristice epocii Movileștilor, în care, alături de motivul peren al ciorchinilor de struguri, întâlnim flo-rile și fructele specifice vocabularului decorativ oriental: floarea de lotus chinezesc, cea de ro-die, fructul de ananas, laleaua, garoafa, floarea de măceș. Practica pictării fondului și a poleirii moti-vului cu aur rămâne o constantă a veacului al XVI-lea”3. După exemplele preluate din arta sâr-bească (la Nerezi, Kurbinovo, Sopocani și Orhida), introduce-rea icoanelor în locul perdelelor, deci apa-riția icoanelor împă-rătești întârzie până în secolul XIV4, în timp ce pentru Bizanț mărturiile atestă exis-tența iconostasului cu un rând de icoane încă din secolul al XII-lea.“Sub aceas-tă ultimă formă el tre-ce în Rusia, de unde evoluează cum am amintit și ajunge până în Europa de Est, în Italia bizantină”5. Evident că, dată fiind originea și evoluția iconostasului, acesta rămâne multă vreme o construcție lipsită de unitate, pentru care se folosește deopotrivă și piatra și lemnul. În for-ma actuală, iconostasul a pătruns în țările ro-mânești în secolul XVII. Evoluția arhitectoni-că și iconografică trasformându-se într-o sin-tetizare și aprofundare a ceea ce se crease până atunci, s-a ajuns ca iconostasul să fie astăzi nimic altceva decât o vedere direct în Împărăția lui Dumnezeu, un ecran pe care vedem în tim-pul fiecărei slujbe divine întreaga liturghie cosmică. Preot VASILE FLORIN FLORESCU, Parohia Frasin 1Vasile Flo-rea, Istoria artei românești, Ed. Hyperion, Chi-șinău, 1991, vol.1, p.362 2Dominte Merișor, Curs Cromatologie, 2002 3“Arta din Moldova de la Ștefan cel Mare la Movilești”, Muzeul Națio-nal de Artă al Ro-mâniei, p.176 4 Balș G, “Biserici și mănăstiri moldovenești din veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea”, Fundația Regele Ferdi-nand, București, 1993, p.53 5 Ibidem, op. cit., p.54