Emilian Marcu – imaginarul incantatoriu

Ritmicitatea aproape anuală a aparițiilor editoriale (din 2004, și cu romane) ale lui Emilian Marcu atestă nu numai resurse scriitoricești și continuitate creativă rar întâlnite, dar și capacitatea – în fond, tot creativă – de a-și substanțializa/nuanța “temele” și “motivele” erotice predilecte. Mormânt în metaforă (Princeps Edit, Iași, 2007), volum cu titlu splendid, denotă viețuirea în absolutul creației văzută ca moarte și/pentru renaștere și reconfirmă vocația sa pentru sonet unică în literatura noastră actuală.

 

Iubita primește, ca și în ce-lelalte volume, multiple ipos-taze, unele “colorate” (nu de-corativ sau edulcorant) cu recuzită vegetală (florală în primul rînd) și cosmică (lu-mină, rouă, sideral), dar în toate are virtuți ontologice. Monologând cu iubita, îi con-feră idealitate și noblețe im-perială/princiară, rol de gene-ratoare a mirajelor, vrajei și altor sublimități existențiale, îi semnalează uneori riscurile efemerității, dar, demn, nu revendică niciodată “recompense” pentru vreo frustrare. În delicatele încredințări/confesiuni evită senzațio-nalul, spectaculosul și facilul. Nu citim o poezie a nuntirii, ci una a năzuinței de împlinire și armonie a cuplului în pers-pectiva eternității și a jertfei. De aici o adîncă și fină reflexi-vitate, ca și tulburătoare so-nuri elegiace. Cea mai mare frecvență o au nucleele lirice la exprimarea cărora participă lexeme ca lumina, umbra, ro-ua, luna, iarba, floarea, ra-na, tăcerea, taina, misterul, îngerul, clipa, lacrima, dispe-rarea, surparea, deriva, eco-ul, timpul, clepsidra, măta-sea. Ne reîntâlnim astfel cu zisa poetică elegantă, ceremo-nioasă, dar și cu tensionări/erupții ale trăirii până la in-candescență, cu metamorfo-zări în inedite “stări de agre-gare” transpuse în uluitoare oximoroane amintind de pute-rea de plasticizare a lui Ar-ghezi. O singură poezie este pastel pur (54). Volumul are marea bogăție expresivă (cu câteva elemente simboliste și chiar parnasie-ne, cum a mai fost semnalat) din Privilegiul giulgiului (Edi-tura “Alfa”, Iași, 2005), dar parcă și mai multe efecte tau-maturgice ale uimirii/revela-ției erotice. Comuniunea spiri-tuală în care se simte permanent îi hipertrofiază energiile perceptive, deschide neaște-ptate teritorii poeticului, acu-tizează disponibilitățile trans-gresării obiectualului, trans-punerii reperelor reale în irea-lități diafane, mistice și ora-culare, dării de pondere im-ponderabilului, descifrării an-gelicului în profan, configu-rării invizibilului, impalpabi-lului, ilimitatului și margina-lului. Câteva exemple din spațiile lirice doldora de fru-museți: Tăcerea dintre gân-duri ca varga-n vânt vibrează; Ecoul dintre gînduri cu vre-mea ne desparte; umbra ta-i zidită ca aura pe lună; În pes-căruși lumina aprinde-ntrea-ga mare; Umbra-n pereți a devenit lumină / Mai grea de-cât nisipul în pustiu; Tăceri incendiare sunt fulgere pe sat; Sub mii de ere moarte, demult secata mare / Cu mugetu-n nisipuri aprinde un eres; pești de sare te-nvață cum să zbori; Fotografii de pâclă sub pleoape s-au uscat; Atâtea clipe-n taină mi s-au lipit de pleoape; tu, lan de rouă; Ecou discret ți-s gândurile-n vis; Și din adâncuri, parcă, iubita-mi de lumină / Trăgea sicriu sfielnic de vrajă și-nceput; Pe îngeri umbra iat-o patinând/Cum patinează gându-ntre halouri; Mari policandre cerul de clipă l-or mai ține etc. Imaginarul poetului nu are nicio-dată hiatus-uri sau monocro-mie, iar stările lirice au pute-rea de a “guverna” diversita-tea, eterogenitatea și pluridi-mensionalitatea fenomenelor, relațiilor, proceselor și actelor (Tu îmi șoptești, e de ză-padă clipa, / Când guvernăm și fluturi și tăceri) și de a de-veni orfism (nu și narcisism). Deși barocă prin densitatea conotativă, poezia lui Emilian Marcu nu induce exces de poe-ticitate. Nouă în majoritatea poeziilor este simetria motive-lor esențiale: la fiecare poezie, “semnele lirice” din primele (de mai multe ori, două-trei) versuri se ivesc ca preludii, se repetă o dată sau de două ori în strofele urmă-toare în volute spre înmănun-cheri (acumulări) ca pe trepte ascendente sau în spirale de “distilare” și se încununează apogeic în distihul final: după încolțire, Cuiele din palme-ncet or să se-aprindă; lumina în surpare, cu ecouri în derivă aprinse la el în gând, devine Lumină înfrunzită în golul din săgeată; tăcerea dintre gânduri, ajunsă tutelară, în foc te înfășoară etc. Toate sînt construcții lirice născute, nu “făcute”. Explicația firescu-lui, naturaleții și atractivității acesteia este faptul că acestea sînt înfloriri dintr-o ființă poetică autentică, omogenă și consistentă, neperisabilizată de livresc sau de tentația contrafacerii pentru a epata. De aceea, pentru cititorii sen-sibili lezați de realitatea coti-diană, sonetele lui pot avea rol de “leac de suflet”, mângâietor și revigorator, evident opus literaturii scindaților / nevro-zaților, „modiștilor” și manie-riștilor – numeroși – de azi.