Spovedania, cea mai frumoasă dintre învățături

În peisajul liric actual, poezia Mariei-Elena Cușnir are un reper destul de precis. Mărturie stau cele opt volume publicate în decursul timpului de autoare. Cel mai recent, apărut tot la editura ieșeană Junimea, ca și precedentele, reușește să o prezinte cititorului pe poetă într-o ținută de gală, ținută de un anume ceremonial, de un anume ritual și anume acela al spovedaniei prin dialog. „Dialog fictiv la marginea nopții” reia unele teme ale poetei și le prezintă cititorului sub deviza: „ Scriu ca să nu fiu singur. Poemul e doar un moment ce întârzie propria cădere.” Se desfășoară în această carte un dialog monosilabic, frânt ca zborul unei paseri acolo-ntre nouri unde aerul începe să se rarefieze și să se subție sub aripi, devenind abia perceptibil în lucarnele timpului.

 

Ca într-o oglindă tridimensională, poeta se regăsește în camera de lux a tinereții și dă răspunsuri prin spovedanie: „Deschid ușa înaltei încăperi. Lumina gălbuie răzbate din stradă. Râd scurt. Mă lipesc ușor de glasul nevăzut dintre umbrele îngândurării” („De ce scriu?”,p.7) Tot în acest poem în proză, o noutate în modalitatea de a se ex-prima poetic a autoarei, simte cum „ Foșnetul nopții mă cuprinde ca un surâs ironic”. O lume barocă, ușor vetustă, plăsmuită din închipuiri și din vise, din structuri sufletești care o și încântă, dar o și cutremură și, fericit, o împinge discret spre lumea poeziei. Maria-Elena Cușnir, care propune cititorului de poezie această nouă carte ce se construiește într-un dialog, chiar și fictiv, la mar-ginea nopții, știe să înainteze cu discreție și subtilitate spre lu-mea inefabilă a poeziei autentice, pentru că poezia ei, fie din a-ceastă carte, fie din celelalte, este sinceră, fără contorsionări inu-tile. Este o poezie matură, de sugestie și de inducție pe coala albă. Obsesia primordială a autoarei este desigur, cum se poate vedea și din titlu, noaptea. Toate dialogurile pe care le are în fața oglinzii sufletului sunt de fapt neliniști existențiale compuse din o sumedenie de în-trebări, care, chiar dacă nu sunt rostite, se pot intui prin lectura poemelor: „între bătăile ceasului /rânduindu-se centimetru cu centimetru /într-un poem /cu parfum de liliac. În fața „ rănilor veacului”, suceveanca Maria-Elena Cușnir folosește „ lumina plăpândă a zborului”, desigur a zborului imaginar, metaforic, poziționându-se „odată cu frunzele poemului /departe, peste ape.” Deși în majoritatea poemelor din această carte, autoarea folosește ca decor întunericul, noaptea, teluricul, totuși o anume lumină interioară dă viață și consistență conținutului. Galbenul pal-arămiu prinde contur de cuvinte pe coala albă din „ pacea somnului”. Maria-Elena Cușnir este, după cum reiese din aceste poezii, o fire pașnică, iar ritualul poetic pe care îl clamează transmite multă liniște și șansa împăcării cu sine. Este, așa cum remarca și poetul Cezar Ivănescu, în cuvântul de pe coperta a patra, „ o carte tristă, pură și adevărată”, dar este o tristețe de împăcare cu sine și cu trecerea timpului, o tristețe, paradoxal, optimistă. Tonul, ușor elegiac, pe care îl practică este un adevărat balsam pentru suflet. „Dialogul fictiv la marginea nopții” se derulează, întru spo-vedanie, pe o scenă a sincerității și a rememorării, pe o scenă a împăcării. O anume căldură ușoară de toamnă strivită de căde-rea frunzelor și de gutuile somnolente pregătite să ne lumineze casa în nopțile lungi în iarna care stă să vină se degajă din aproape fiecare pagină. Cele patru capitole ale cărții sunt gândite de autoare, credem, ca niște porți spre „ văile somnului din trupul nopții”, niște uși prin care și autoare și cititorul se pot regăsi. Sugestivă, în acest sens, este partea a patra a acestei simfonii lirice. Această carte de poeme a Mariei-Elena Cușnir este o reală bucurie ce o oferă autoarea cititorului de poezie în acest început de primăvară. EMILIAN MARCU