Cheile împărăției (XXI)

Sfântul Grigorie Palama: „Ființa lui Dumnezeu nu numai că e invizibilă și inaccesibilă simțurilor, dar e mai presus de această invizibilitate și inaccesibilitate. Ea e un vârf dincolo de toate vârfurile sensibile sau gândite. E dincolo nu numai de tot ce se poate spune negativ despre ea. E mai presus de înțelesul cuvintelor ființă, existență, bunătate, dar și de înțelesul cuvintelor contrare acestora. El nu e nici existență, nici neexistență; e mai presus de orice cuvânt, dar nu putem renunța nici la grăirea despre El. Faptul că Dumnezeu e dincolo de orice afirmație și negație nu face cu neputință o legătură a Lui cu noi. El ni se comunică într-o lumină pe care o sesizăm, dar nu o înțelegem“. „A cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu înseamnă a cunoaște că în El sunt posibilități pentru nenumărate alte lumi. A-L vedea pe El în lumină înseamnă a înțelege că în El sunt nenumărate sensuri superioare celor pe care ni le arată lumea“. „Dacă orice persoană umană ar putea face și alte nenumărate lucruri pe care nu le face, cu atât mai mult Persoana supremă“.

 

Ava Agaton: „Asemenea este omul cu un pom. Deci osteneala tru-pească este frunza, iar păzirea dină-untru este roada. Și fiindcă este scris: «Tot pomul care nu face roadă bună se taie și în foc se aruncă» (Matei 7.19), atunci toată osteneala noastră trebuie să fie pentru roadă, adică pentru păzirea minții“. Fericitul Augustin: „Prin credin-ță, nădejde și dragoste, dorința fiind necontenită, ne rugăm neîncetat”. Ioan Gerson: „Nimeni nu vor-bește cu măsură decât acela care tace cu plăcere“. „Dacă a muri este lucru înspăimântător, poate că e și mai pri-mejdios a trăi multă vreme“. „Pe puțini boala îi face mai buni, după cum și acei care fac multe pelerinaje rar se sfințesc“. „Omul se înalță dea-supra celor pământești cu ajutorul a două aripi și anume: cu simplitatea și curăția. Simplitatea trebuie să fie în intenție, iar curăția în dorință“. Ilie Cleopa: „M-am gândit că uneori și un orb poate fi de folos, atunci când va ține în mâna sa o lu-mină aprinsă pentru cei ce văd”. „Cunoștința fără lucrare nu va mântui pe nimeni în ziua morții și a dreptei Judecăți a Lui Dumnezeu. Credința cunoscătoare fără lucrarea celor bune o au și demonii” (Iacov 2.19; Matei 8.29). „Vai de noi cei de azi, care ne silim să învățăm teorie multă și nu luăm aminte la sudoarea cea din lucrare și la filosofia cea din trăire. (…) Ce ne va folosi că am știut multe, dacă faptele bune nu se vor afla la noi? Oare nu vom fi blestemați ca smochinul care se împodobea cu frunze, dacă nu se vor afla în noi roadele pocăinței?” (Matei 5.16). „Ultima este nesimțirea de sine, pe care dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul o numește «moartea minții și omorârea sufletului mai înainte de moartea trupului». Nesimțirea de sine omoară în noi tocmai partea privitoare a sufletului care este min-tea. Aceasta ne face să fim înțelepți, dar fără de minte, cugetând învăță-turi care ne osândesc pe noi înșine. Nesimțirea ne face să mergem în cimitir printre morminte, ca prin oraș; să vorbim de iad fără de simțire față de chinurile din el, să ne îm-părtășim cu Prea Curatele Taine ale Trupului și Sângelui Domnului, ca și cu niște pâine și vin de obște. În sfârșit, această cumplită patimă ne face a trăi pe pământ, ca și cum am fi nemuritori și nu vom da vreodată seama înaintea lui Dumnezeu de felul cum am trăit fiecare ceas și minut din viață. De această prea subțire patimă, care duce pe om la împietri-re și la uitarea de Dumnezeu, s-au temut toți sfinții lui Dumnezeu și foarte s-au luptat împotriva ei”. „Ră-ul mic nu este mic, atunci când adu-ce o pagubă mare” (Pateric). „Omu-le, până ce ești în priveliștea vieții acesteia, până ce târgul nu s-a risi-pit, cumpără-ți cu milostenia la săraci mila lui Dumnezeu; cu sme-renia, veșnica slavă; cu dreptatea, viața cea nesfârșită; cu curăția, cunună; cu blândețile, intrarea în Rai; cu rugăciunea, viața cea împre-ună cu îngerii. Cumpără-ți cu oste-neala odihnă, cu privegherea, fața ne-văzută a lui Dumnezeu, iar cu postul și cu setea, desfătarea bunătăților celor veșnice. Omule, să-ți fie în cap mintea și priceperea; iar, în ochi, privirea lui Dumnezeu, iar în partea de jos pământul, întru care vei merge; în urechi, ascultarea Scrip-turilor; în inimă, suspinarea pentru păcate; pe limbă, adevărul; în gură, rugăciunea; în mână, darea la săraci; în suflet, nemânierea; în trup, cură-ția; în pântece, flămânzirea; în ge-nunchi, închinăciunea către Dumne-zeu. Și, de le vei păzi pe acestea, vei fi fiu al luminii și părtaș al Împărăției Cerului și moștenitorul bucuriei veșnice și viețui-tor al Ierusalimu-lui celui de Sus vei fi” (Pateric). Rugăciunea, definită cât se poa-te de simplu, e convorbire, dialog, mijloc de co-municare sacră sau, într-o formu-lare patristică, este „vorbirea minții cu Dumne-zeu” (Evagrie Mo-nahul). Această modalitate, una dintre puținele valori ale omenirii care nu au nevoie de nici o mijlocire sofisticată, a rămas și azi simplă ca la începutul lumii. Același Dumne-zeu și același om – între ei rugăciu-nea, o punte sensibilă și invincibi-lă care se instalează fără a fi împie-dicată de timp ori spațiu. În rugăciu-ne nimic nu-i nou în afară de pro-funzime. După cum Sfânta Litur-ghie este o rugăciune permanentă, așa ar trebui ca și viața creștinilor să fie o rugăciune continuă, dar practica și aici a pus în evidență categoriile. Așadar, la trei se rezumă acestea: ru-găciuni de cerere, rugăciuni de laudă și rugăciuni de mulțumire. În plan cotidian, evident, cea mai frecventă e rugăciunea de cerere (Matei 6.8; 18.19; Luca 11.9; 18.13; Coloseni 4.2; Iacov 1.6,8; 4.3). Dar și rugă-ciunea de laudă e obligatorie (Psalm 144.2; Isaia 6.3; Apocalipsa 4.11) și, în orice clipă, rugăciunea de mulțumire (1 Tesaloniceni 5.17, 18 ș.a.). În aceste trei manifestări spi-rituale sunt condensate toate stările posibile ale ființei, de la sublim la abis, de la extaz la agonie. Rugăciu-nea, eliberatoare de obsesii, de ten-siuni, de fobii, e „dezlegare”, e tera-pie sfântă. Psaltirea lui David, Con-fesiunile lui Augustin, Plângerile lui Efrem Sirul și atâtea alte șoapte ale durerii, deznădejdii, dar și ale luminii și bucuriei, din care se pot alcătui antologii monumentale, sunt lămuritoare în privința necesității rugăciunii, mai mult acum când omul, iar înstrăinat de propriul său sine, cu busola pierdută pe o plane-tă nimicită de nenumărate convul-sii, tragic respiră depărtat de Dum-nezeu. Fără rugăciune, parteneria-tul cu Cerul nu-i posibil. Când Ce-rul lipsește din construcțiile minții, nici artele, nici științele, nici chiar o teologie livrescă, erudită, nu-și a-ting scopul. Lucrurile neatinse, ne-străbătute de har, sunt asemenea idolilor reci, despre care s-a spus că „au ochi dar nu văd, au urechi, dar nu aud” (Psalm 134.16, 17). Pentru că harismații rugăciunii sunt tot mai puțini, ca și marii duhovnici ai rânduielilor bune, Biserica, precum s-a spus inspirat, trebuie să recreștine-ze lumea, să o inocenteze. Or, aceas-tă lucrare, nu poate fi eficientă dacă nu vor fi așezate pe locurile meritate lectura biblică, meditația și ru-găciunea. Creștinii nu pot fi creștini dreptmăritori, dacă nu sunt și rugători, căci nu emblemele bisericilor, nu lăcașurile opulente, apartenența la grupări mântuiesc, pentru că Hristos rămâne neîmpărțit, chiar dacă oamenii i-au smuls cămașa, care nu-i altceva decât mantia Bisericii, și au zdrențuit-o, spre a lor osândă, călcând Testamentul Său: „ca toți să fie una” (Ioan 17.11, 20). TEMEIURI: Exod 15.1-21; Psalm 144.2; Psalm 38.7; Psalm 50; 2 Regi 12.13; Daniel 9.18; Maleahi 1.11; Iisus Sirah 35.18; Matei 6.6.; 6.32; 15.8; 18.19, 20; 21.13; 21.22; 7.7; Luca 8.24; 18.32; 23.42; 18.13; Ioan 4.23; 16.36; Faptele Apostolilor 10.9; 12.1-11; 16.25; Coloseni 3.16; 1 Timotei 2.8; Iacov 4.2; Luca 11.1; 18.13. (Va urma)