Dincotro și pentru cine bate „Clopotul Bucovinei“ ?

Periodicul bilingv (româno-ucrainean) mensual, în 8 pagini, „Clopotul Bucovinei” se pretinde a fi „un ziar privat”, dar este, până acum, editat de trei instituții (o societate, o ligă și o asociație) pendinte de Societatea Civilă! El și-a început apariția în luna aprilie (nu cumva chiar în ziua de întâi?!) 2005 și au apărut până în prezent cel puțin cinci numere, ultimul pe care l-am citit fiind cel pentru lunile octombrie-noiembrie 2005. Editorii sunt: Societatea Culturală Românească „Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuți, Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului din regiunea Cernăuți-Ucraina și Asociația Culturală Flondor Rădăuți-România.

 

Echipa redacțională are (nu de la început) următoarea configurație: Director – Ioana-Andreea Pânzar; Fondator și Senior editor – Arcadie Opaiț; Președinte de o-noare – Alexandru Racoviță-Flondor; Redactor Șef – Mihai Pânzaru – Bucovina; Redacția – Mircea Rusu și Genoveva Filip. Tirajul este de 5000 exemplare (deocamdată!), iar difuzarea se face gratuit. Într-o notă se specifică în mod expres că „Periodicul «CLOPOTUL BUCOVINEI» se distribuie în serviciul de presă: Ambasadelor țărilor Uniunii Europene și țărilor NATO de la București, Ministerului Afacerilor Externe al României, Parlamentului Ro-mâniei, Cancelariei Primului Ministru și Administrației Prezidențiale”. Așa că „Aviz amatorilor!” (Toate aceste date tehnice au fost extrase din ultimul număr, 5, avut la îndemână.) Ziarul periodic (!) în dis-cuție radiografiază eșichierul politic est-european, creionează portrete ale unor per-sonalități de seamă din istoria Bucovinei și Ucrainei (Stepan Bandera!, Simon Petliura! ca și de pildă, Iancu Flondor, într-un studiu, onest, atent și documentat, început în nr. 5, semnat de Daniel Hrenciuc, doctor în istorie), nu pierde din vedere aniversări și come-morări semnificative pentru Bucovina, abordează chesti-uni științifice litigioase, trata-te judicios și argumentat, pre-cum materialul (semnat de „Prof. Vichentie Nicolaiciuc, Analist politic în relațiile româno-ucrainene Deputat în Parlamentul României în le-gislatura 1996-2000”) intitu-lat România, poporul ro-mân, limba română, Republica Moldova, poporul moldovenesc, limba mol-dovenească (!?), în măsură să-i facă cinste absolută auto-rului dacă s-ar fi evitat afirma-ția eronată privitoare la „o stabilitate românească de pes-te 150 de ani”, cifra corectă fi-ind în realitate cu vreo 500- 600 de ani mai mare, că doar Principatele (mă rog, Cneza-tele, Voievodatele) Române n-ar fi fost… „state ucrainene, până la Unirea din 1859! Sunt, de asemenea, incluse, în su-marul ziarului periodic, știri și informații curente din sfera instituțiilor tutelare, extrase din presă (numai) ucraineană de la Cernăuți (că doar acolo nu apar și publicații româ-nești, nu-i așa?), interviuri, fotoreportaje etc. Dacă primul număr al zia-rului periodic va fi fost doar de-o probă fără pretenții, ur-mătorul precizează intențiile și orientarea publicației într-un veritabil articol-program – Ce vrea „Clopotul Bucovi-nei”? – din care rezultă că în relațiile bilaterale, așa cum își propune să le promoveze și reflecte ziarul periodic privat, Ucraina va fi exclusiv cea cu i-nițiativa (de, moștenirea poli-ticii „fratelui mai mare”!), iar România tot la remorcă, pe poziția secundă, până când se va ivi un partener mai agreabil Kievului, care s-o disloce. Cel puțin asta relevă sintagma cheie a editorialului: „Ucrai-na și România”, repetată obsesiv în această formă, sau substituită prin „Kievul și Bu-cureștiul”, „Viktor Yușcenko și Traian Băsescu”, „Șevcen-ko și Eminescu”. Dacă ar fi vorba de vreo sechelă moște-nită de la defuncta (?) Mama Rus, mai treacă-meargă, dar sare cât de colo în ochi tendin-ța atavică, proprie slavismului răsăritean, de a înocula pe orice cale impunerea prima-tului și a superiorității (care?) necondiționate. Oricum, este limpede în favoarea cui își propune să bată „Clopotul Bucovinei” ca ziar periodic privat, neutru, echidistant, imparțial, independent și de „talie europeană” („evropes-cogo zrazka”, așa cum îl ca-taloghează tutorele său, ziarul „Ceas” de la Cernăuți). Promițător pentru titlul („Un vecin bun este mai va-loros decât un frate drept”), interviul luat de Avocat Mircea Rusu redutabilului ziarist u-crainean Petro Kobevko nu pu-tea fi decât incitant și… provo-cator. Mai întâi pentru că dl Avocat Mircea Rusu, în pre-ambul, ne lămurește că „Mo-numentul lui Ștefan cel Mare se va putea amplasa la Codrul Cosminului numai simultan cu cel al lui Timuș Hmelnițki la Suceava și numai în cadrul unui acord interguvernamen-tal”. Lucrul este absolut echi-tabil numai… din punct de vedere tanchist, căci altfel Ște-fan cel Mare a purtat o bătălie legitimă și a repurtat o victorie meritată pe pământ al Statului Feudal Românesc Moldova împotriva unui cotropitor cel puțin imprudent, iar faimosul hatman căzăcesc Timuș Hmel-nițki a pățit ce-a căutat în calitate de comandant al unei hoarde de mercenari celebră prin devastarea Mănăstirii Putna (ca să dăm numai un exemplu de „glorie ostășeas-că”). Ce să mai vorbim de nostalgia Imperiului Habsburgic, evidentă prin sintagma „tim-pul vechii și bunei Austrii”, probabil datorită politicii im-periale de rutenizare a Buco-vinei? În fine, nedumeresc (pentru a nu zice că stupefia-ză) cunoștințele de istorie ale bravului combatant de pe ba-ricadele ziarului „Ceas” când afirmă că Ștefan cel Mare „Pentru țara sa a cucerit noi pământuri și teritorii” (?), că „el a luptat pe teritorii străine. Și pe teritoriul Ucrainei”. Asta poate fi adevărat numai în virtutea „axiomei” conform căreia înainte de Geneză a fost Ucraina din care toate s-au făcut, începând chiar cu… bu-nul Dumnezeu care, știe toa-tă lumea, era rutean! Păi nu?! Păi da! În fine, abordând pe trei coloane tricolore Ziua națio-nală a României, cineva, referindu-se, în manșetă gal-benă, la Unirea Bucovinei cu România, afirmă despre Con-gresul General al Bucovinei de la 15/28 noiembrie 1918 că „a fost un act festivist pentru a i se acorda unele satisfacții lui Ion Nistor care a dispărut din Bucovina pe perioada primei conflagrații mondiale, sosind la Cernăuți pentru a culege laurii ce nu-i merită”. La o astfel de aberație oamenii normali nu răspund. Nu o vom face nici noi, pentru că „ideile” fixe și interesate sunt aidoma pietroaielor aruncate-n baltă. Oprim aici observațiile noastre referitoare la scenariul (ascuns) după care bate „Clopotul Bucovinei” și ne întrebăm doar în ce măsură poate contribui acest ziar periodic privat la „o bună înțelegere și cooperare între poporul ucrainean și cel român”?, când buna credință și leali-tatea se află, așa cum se des-prinde din aspectele relevate mai sus (care pot fi oricând mai multe) în grea suferință? NICOLAE CÂRLAN