Între occidentalizare și frământări interne

În drum spre comuna Crucea, după ce trecusem Puzdra, mă întrebam de unde o fi venind denumirea acestei așezări. Cu siguranță că de la simbolul credinței creștine, mi-am zis. M-am convins, mai apoi, că așa stau lucrurile. Pe aceste meleaguri încântătoare ale văii Bistriței, au poposit, cu sute de ani în urmă, niște călugări sihaștri din Slatina Bucovinei. Ei au construit un bordei și o cruce mare, din lemn de brad. După un timp, călugării s-au retras, iar crucea a dăinuit în timp, constituind, zice-se, punct de întâlnire pentru haiducii ce trăiau prin pădurile din jur. Prin anul 1775, când primii români au fugit de ocupația austriacă, aici, între munți, s-au format vetrele primelor sate. În anul 1781, Macarie, egumenul mănăstirii Voroneț, declară că mănăstirea posedă o „siliște”, unde sunt două sate: Holda și Crucea. Prima mențiune documentară des-pre această localitate o găsim, totuși, într-un act de danie, al lui Ștefan cel Mare, în anul 1488, prin care ținutul Crucea este donat Mănăstirii Voroneț.

 

Așezată la 35 km distanță de municipiul Vatra Dornei și la 150 km de Suceava (prin Ostra, peste Puzdra distanța se reduce cu 50 de km), localitatea este străbătută de râul Bistrița , peste care localnicii au construit mai multe punți, care au farmecul lor. Pâraiele Bărnărel, Chiril, Leșu și Pârâul Crucii brăzdează lo-calitatea cu apa lor cristalină, în care păstrăvul se simte… în apele lui. În zilele senine, turiștii aflați în trecere pe aici pot admira vârfurile semețe ale Rarăului ori Pietrosului, care se ridică maiestuos dea-supra Crucii. Pădurea din jur (numai Ocolul silvic din lo-calitate are peste 11.000 de hectare), cu o faună bogată, în care ursul continuă să rămână stăpânul desișurilor, consti-tuie principala sursă naturală de venituri. Mai e și mina de uraniu, în care își găsesc de lucru sute de oameni, dar cea mai mare „bogăție” a așezării sunt cei peste 2.300 de lo-cuitori, răspândiți pe o su-prafață de 15.130 de hectare. Argumente ale bunilor gospodari După înfrățirea și relațiile deosebit de cordiale stabilite cu localitățile Zoersel din Belgia și Moutier din Elveția (despre care recent am scris pe larg), comuna Crucea a fă-cut pași importanți spre lumea civilizată a Occidentului. Faptul că în localitate a fost introdusă apa potabilă cu-rentă, că cetățenii pot viziona, la orice oră din zi și noapte, mai multe posturi de televi-ziune (prin cablu), că rețeaua de telefonie prin fibră optică s-a extins, că marea majori-tate a instituțiilor de aici și chiar persoane particulare dispun de tehnică de calcul modernă spune mult. Încer-când să ne prezinte „cartea de vizită” a comunei, domnul primar Constantin Bîrgăoa-nu ne spunea că pe raza așezării funcționează peste 40 de societăți comerciale și aso-ciații familiale, dintre acestea 24 având ca profil de activitate prelucrarea lemnului. E drept, după cum am constatat, celelalte societăți sunt… crâș-me, mai mari sau mai mici, dar, vorba unui localnic, de așa ceva nu duc lipsă nici cele mai mici sate din județ. Dar, ca un argument al calităților de buni gospodari al celor aleși de cetățeni să se ocupe de tre-burile edilitar-gospodărești ale așezării (și nu numai atât), domnul primar Bîrgăoanu a ținut să facă o trecere în re-vistă a câtorva dintre reali-zările din ultimii ani, care dau un spor de confort comuni-tății. Printre altele, s-a turnat covor asfaltic de la șoseaua națională până în centrul co-munei și chiar pe artere ru-tiere laterale; pentru ca unele lucrări de strictă necesitate să se execute mai ușor a fost achiziționat un IFRON nou; au fost reparate drumurile co-munale afectate de inundații, iar în parcul din fața primăriei s-au instalat bănci și coșuri de gunoi; sediile Primăriei și Că-minului Cultural au fost com-plet renovate, cu uși și geamuri de termopan, cu praf de mar-mură și tablă zincată, astfel că acestea arată, într-adevăr, ca niște instituții ce impun respect. Mai nou, cu sprijinul Consiliului Județean, comuna a fost dotată cu o autospecială pentru transportul elevilor navetiști din satele Chiril, Cojoci și Leșu Ursului, iar ce-le mai multe dintre localurile de școală au fost renovate, beneficiind de încălzire cen-trală. După cum am aflat, aleșii obștii din Crucea nu i-au uitat nici pe oamenii ne-căjiți, care nu au beneficiat, până acum, de lumină elec-trică. Chiar dacă lucrările de electrificare se ridică la sume de ordinul sutelor de milioane de lei, două dintre gospodării au fost deja racordate la rețea, urmând ca și pentru celelalte 4 ce au mai rămas fără „lu-mină” în satul Chiril și cătunul Șarpele să se găsească o rezolvare favorabilă. Frământări… interne Pot fi „inventariate”, la Crucea, multe realizări, ca și diverse proiecte în curs de materializare. Dar, trebuie să recunoaștem, există și o serie de „frământări”, semn că lo-cuitorii așezării nu rămân in-diferenți față de ceea ce se în-tâmplă în jurul lor. În satul centru de comună, de pildă, există un fost bloc de gar-soniere (vezi foto), cândva locuit de mineri, acum lăsat în paragină. Au dispărut geamurile, ușile, iar clădirea a devenit un fel de „obiect de muzeu”, de care nu se în-grijește nimeni. În alte lo-calități miniere din județ, cum ar fi Broșteni și Ostra, de exis-tența unor asemenea blocuri se leagă accidente mortale. Din fericire, după cum am văzut, clădirea din Crucea prezintă încă rezistență și ar putea fi folosită, însă auto-ritățile locale sunt sceptice în privința oportunității de a investi bani pentru un hotel. Cheltuirea unor sume în acest sens este echivalentă cu o… loterie. Câștigi sau pierzi. Or, cele 14 miliarde de lei, cât „cântărește” bugetul anual al comunei și din care mai sunt multe investiții de realizat, nu permit nimănui să riște. Cu clădirea în cauză trebuie, to-tuși, luată o măsură, că prea știrbește din frumusețea așe-zării. Din discuțiile purtate cu domnul primar Bîrgăoanu și alți interlocutori am mai re-ținut un „of” care-i frământă pe săteni. Pe raza comunei există un schit așezat într-un cadrul natural nemaipomenit. Este vorba de lăcașul sfânt de pe Rarău, aproape de traseul ce duce spre „Pietrele Doam-nei”. Cândva, drumul spre cabană (sau cabane) și spre locurile mirifice din vârf de munte era asfaltat și permitea urcarea, cu o mașină, a orică-rui turist. Acum, acest traseu a fost uitat de cei ce-l au „în stăpânire”; nu s-a mai inter-venit de ani și ani pentru repa-rarea lui, ceea ce creează un mare disconfort pentru cei care au… curajul să urce pe Rarău. E vorba de un drum ju-dețean, asupra căruia Primă-ria din Crucea nu are dreptul (și nici puterea materială necesară) să intervină. Dar cei care țin la acest județ și au atribuții edilitar-gospodărești privind dezvoltarea lui ar trebui să o facă. Pădure, dragă pădure Discuția generală, mai pe la colțuri, mai în „plenuri” ad-hoc, mai în cadru organizat ce se duce în comuna Crucea și chiar în toată zona, vizează soarta pădurii. Prințul Paul de România a revendicat 11.570 de hectare de pădure, ceea ce echivalează cu întreaga supra-față a Ocolului silvic Broșteni și încă ceva din ocolul vecin, Broșteni. Silvicultorii sunt triști și văd în acest lucru o mare… nenorocire. Gurile re-le spun (și credem că greșesc, așa cum o fac și când vorbesc de fondul bisericesc) că oa-menii pădurilor vor fi dați afară, că-și vor pierde sluj-bele. Probabil că „afară” vor fi dați cei necinstiți, puși pe căpătuială, pe furat, lipsiți de profesionalism, iresponsa-bili. Dar pădurarii adevărați, legați sufletește de codru, vor munci mai departe în profesia alesă. Din câte cunoaștem, pădurile țării, indiferent cui vor aparține, vor fi exploatate tot în regim silvic, iar nevoie de silvicultori, mai ales din cei serioși, va fi tot timpul. Mai mult decât atât, o per-soană de specialitate, cunos-cătoare a problemei, ne spu-nea că, în regim privat, silvi-cultorii vor fi mult mai bine retribuiți, fiind, periodic, tre-cuți pe statul de premiere. Cine merită. Cine nu, va fi nevoit să părăsească pădurea. Pensiile, o enigmă Având în vedere că pensionarea minerilor se face la o vârstă mai mică, din cauza condițiilor grele de muncă, iar cei mai mulți dintre locuitorii comunei Crucea au trecut prin minerit, aproape jumătate din populația activă a așezării este pensionată. Doamna secretară Maria Atănăsoaie ne vorbea însă de o „enigmă” pe care foarte mulți dintre minieri nu o pot dezlega. Există diferențe mari între sumele primite de oameni care au aceleași studii și au lucrat în aceleași condi-ții. „Avem pensionari – ne spunea doamna secretară – care, deși de aceeași vârstă, cu aceleași studii profesionale, foști colegi de școală și de galerie, cu aceeași ani lucrați, la recalcularea pensiei unul primește cu până la 3 milioane de lei mai puțin ca celălalt. Formula de recalculare nu e publicată, omul nu are posibi-litatea să știe dacă s-a făcut sau nu o greșală. Legea spune că, pentru muncă egală, pensie egală, or, în cazurile noastre, mi se pare că se face o ne-dreptate. De aceea, la plata pensiilor, la noi în comună se duc discuții interminabile pe acest subiect”. Am înțeles doleanța oamenilor, însă co-mentariile mi se par de prisos până când cei ce se consideră neîndreptățiți nu se vor adresa Casei Județene de Pensii Su-ceava, cu care redacția coti-dianului „Crai nou” are relații de colaborare foarte bune și, unde, suntem convinși, vor găsi deplină înțelegere în ex-plicarea situației. Iar dacă se va ajunge la concluzia că s-au comis greșeli, cu siguranță, lucrurile vor fi îndreptate.