Reportaj din… coteț

Mă trezesc și mă uit la ceas. E ora șase dimineața. Alunec ușor din „scutece” și, după obișnuita apă pe ochi, chemată ca sprijin suplimentar pentru alungarea somnului, fug în bucătărie să pregătesc ceva de-ale gurii înainte de a-i da Anei și lui Mihnea deșteptarea. Cerul a adunat peste noapte nori care mă îngrijorează, dar sper să pot face treaba pentru care mă duc la țară. În vreme ce Ana îl gătește pe micul nostru moștenitor, eu mai dau un ocol mașinii, îi mai șterg geamurile, o încălzesc puțin. E aproape 7 când plec din oraș. „Valentina” (mașina mea cumpărată acum trei ani, de ziua Sf. Valentin) toarce, impulsionată de pedala de accelerație pe care nu o prea menajez. Drumul e liber și îndeamnă la niscai viteză peste cea pe care onor Ministerul de Interne o agreează.

 

După ce trec de Fălticeni intrăm în ceață. La propriu. Lunca Moldovei abia se vede. Îmi place să cred că lumea va mai zăbovi nițel în pat măcar azi, la sfârșit de săptămână. Va cerne lene și visuri înconjurată de ceața asta ca de poveste… La 8 fără un sfert sunt în ogradă la socri. Pupături și una mică, pentru tăiat efectele frigului înainte de a se instala profund în cele oase… Stăm de un mic taifas după care iau furca și aduc paie din spatele șurii. Paie bune, uscate, de grâu și de ovăz. Fac un pat de paie și, după ce Pâș, socru-meu, mai cheamă un vecin, suntem gata de fapte mari. Intrăm în coteț, după godac, dar acesta nu prea vrea să se lase prins. Nici nu te-ai aștepta la atâta împotrivire, ținând seama de ga-baritul lui (vreo75-80 de kile). Situațiile extreme presupun măsuri extreme, așa că încalec „agregatul” și, luându-l de urechi, îl scot afară din coteț. Nea Mitică, vecinul, îl așteaptă cu funia pregătită și după ce îl prinde cu ea de un picior, răsturnăm godacul pe o parte. O cruce mare și un Doamne-ajută și, apoi, cuțitul mâ-nuit de socru curmă agitația animalului. Moare repede. Mână bună, meseriașă, a celui care a făcut tăietura. E aproape 9 și deja dăm de dușcă cel de-al doilea (treilea) pahar de tărie marca șolticarului de socru și ne urăm să îl mâncăm sănătoși. E frig afară, dar „antigelul” lui Pâșulică e mai brava!!! După un mic taifas, acoperim purcelul cu paie și ca oficianți ai unui ritual vechi, păgân, începem elaboratul proces de confecționare a șoriciului. Și ăsta trebuie să se facă bine, să fie moale, după cum trebuie avută mare grijă să nu se ardă pielea și, în loc de șorici, să ai ce-nușă… (dacă ziceți că la butelie se face mai bine, ei bine, nu cunoașteți problema!!!). Mai de la foc, mai de la distilatul socrului, în curând frigul nu se mai simte… Cam trei sferturi de oră învârtim porcul pe toate părțile și, când se dă verdictul „marfă”, îl luăm și îl așezăm pe o masă, pentru etapa următoare: curățatul. Și îl tot clătim cu apă caldă și sare, îl radem cu cu-țitul și îl frecăm cu peria încât, în scurt timp, ajunge să ne fie drag, drăguțul de el, mai să renunțăm la operațiunile de tranșare și transformare în cârnați, caltaboși ori alte specialități. În jur de 11, după ce am separat carnea pe categorii și ne-am strâns prin bucătărie, o boare plăcută gâdilă nările noastre. În tigaia adâncă de tuci sfârâie pomana porcului. Până când mămăliga e răsturnată pe fund și străchinile umplute cu bunătățile din oală, privim plita ca niște lupi înfometați. Și numai magia ma-mei-soacre ne potolește răscoalele gastrice provocate de vederea și mirosul celor de prin oale… Și ce alunecă pe hăul întunecat al gâtului mâncarea abia luată de pe foc. Și ce mai merge și țuica, iar apoi mustul și vinul pe calea cea fără de întoarcere a aparatelor noastre digestive!!! Încă vreo trei ceasuri am tocat la carne și măruntaie și am „fabricat” cârnații și cal-taboșii (chișca – pour les connaisseurs!) și am terorizat olfactiv câinii și pisicile din zonă. Spre seară totul e gata în ligheane și așteaptă să fie „tratat” cu niscai fum, ca să țină. În câte gospodării nu se repetă, întocmai, filmul pe care tocmai îl derulez acum spre a-ducere aminte? Câte familii nu se reunesc taman pentru a oficia acest ritual al sacrificării unui animal? Problema pe care mi-o pun este, însă, pentru cât timp? Câtă vreme se vor mai aduna cei împrăștiați peste tot, în țară ori aiurea, să taie porcul, să îl coacă pe paie, să bea un pahar (ori mai multe), să povestească întâmplări adevărate ori inventate, să vadă rubedenii aproape uitate, să își pomenească bunii trecuți în lumea celor buni și drepți? Ați citit „Șatra” lui Zaharia Stancu? Dacă nu ați făcut-o încă, pierdeți un ceas-două, acolo, și uitați-vă peste ea. Și poate veți avea aceeași senzație pe care o am de multe ori când plec la țară, că, în ciuda caselor fățoase, cu etaje și cu mașini în curte, satul moare. Cel puțin acel sat, păstrător al vânei noastre, ca nație, așa cum l-am „învățat” eu în pruncie… Și ce mă sperie e nu atât faptul că satul românesc e muribund, ci că îl și împingem să dispară mai repede. Cu animalele crescute ecologic (nu cred că mai curat și mai ecologic decât o face socru-meu în ograda lui ar mai putea fi), cu via de un anumit soi, pe care primim per-misiunea de la Bruxelles pentru a o întinde pe coarde, cu rachiul făcut doar de producătorii autorizați, cu o mie de alte chițibușuri… Și da-că în câțiva ani nu veți mai vedea bătrâni albiți de griji și dor pe la porți, dacă din curți nu va mai răzbate gălăgia zecilor de orătănii pe care orice gospodar știe (crește cu asta în sânge!) că trebuie să le aibă pe lângă casă, dacă nepoți răsfățați de pe la oraș nu vor mai veni să își rupă izmenele prin cele garduri, ei bine, fiți (ne) fericiți… înseamnă că ne-am integrat cu succes într-o anume Europă.