Hram la Măriței

De când se știe, în localitățile Mărițeia Mare și Mărițeia Mică, (com. Dărmănești), hramul se ține de Sfânta Marie Mare (Adormirea Maicii Domnului) sau, cum se spune pe aici, Veleka Bohorodețea ori Perșea Bohorodețea. Pregătirile pentru petrecerea de hram se începeau cu niște zile bune înainte. Curățenie peste tot, pregătirea celor… solide și lichide, pentru ospătarea hrămarilor. Tot din timp se mergea și cu chematul la hram; fie capul gospodăriei, fie cineva dintre copii. Erau poftiți la hram acei gospodari la care fuseseși la rândul tău, cu o ocazie simi-lară. Cu cât mai multe căruțe veneau la curtea gospodarului, cu atât era mai evident că omul era „bine văzut”. Hrămarii erau purtați prin gospodărie, spre a li se arăta acareturile, vitele etc. După care, ei erau chemați în casa mare (hata veleka), o cameră special pregătită, cu masa plină de cele lumești. De la răcituri, la sarmale și friptură.

 

Prin anii ‘50-’60, se tăia un singur porc, de vreo sută și ceva de kilograme; asta, în Mărițeia Mică. Lumea lua cam 0,5 – 2 kg de carne. Când cineva lua 2 kg (cam 2-3 gospodari din tot satul) însemna că făcea hram, nu glumă! Erau timpuri grele; sărăcie, cote etc. Prin sat treceau cântăreți ambulanți; fiind invitați prin case, se încingeau petreceri pe cin-ste. La terminarea ospățului, fiecare hrămar primea hramovoho, adică 1-2 felii de cozonac și prăjituri. Copiii gazdelor așteptau cu emoție sosirea hrămarilor, deoarece urmau să primească niscaiva lei grei, pe care îi cheltuiau pe înghețată (adusă în găleți băgate în gheață), harbuji etc. A venit colectivizarea; oamenii s-au împrăștiat pe la întreprinderile din oraș, iar petrecerile de hram s-au cam subțiat. Chiar dacă, acum, în curțile gospodarilor, locul căruțelor a fost luat de „gipane” și „merțane”, nu se mai încing petrecerile de pe vremuri! Punctul forte al hramului era hora. Cei mai vrednici flăcăi erau aleși drept „calfe”, ei toc-mind muzica, „banda” cum li se spunea pe aici. Vestite erau „bandele” lui Haraluță, Kostika (foto 1 – împreună cu calfele, acum o jumătate de secol!) și a fraților Lucan. În centrul satului se realiza o îngrăditură din sârmă ghimpată, într-o parte ridicându-se un „ghirist” (foto 2). Ce era un „ghirist”? O scenă, pe patru stâlpi îngropați în pământ, la cam 4-5 m înălțime, unde cânta „banda„. Stâlpii scenei erau unși cu păcură și, uneori, înfășurați cu sârmă ghimpată, pentru ca flăcăii cu mai multă samahoancă în cap să nu se urce la muzică. Cu toate acestea, se găseau voinici îmbrăcați în fru-moase costume populare care se urcau. Cum arătau după această ispravă, vă puteți imagina! La sosirea cetelor de flăcăi din localitate și a celor din așezările vecine, „banda” cânta un marș îndrăcit. Pe „ghirist”, în afară de scara aferentă, se găsea o vargă mai lungă și despicată la un capăt. În despicătura respectivă, cei cărora li s-a cântat marș, înfigeau o bancnotă de 5 sau 10 lei pentru muzică. Parcă-i văd pe flăcăii din satele comunei, dar și pe cei din Costâna, Păr-hăuți, Todirești, Șcheia și mai știu eu de pe un-de, cum pătrundeau, îmbrăcați în costume populare, încălțați cu cizmele „birgher”, pe poarta de intrare, unde calfele, încasând banii, le pu-neau o ștampilă pe mână, semn că au achitat taxa aferentă. Unul dintre momentele principale era anun-țarea, de pe „ghirist”, de către calfă, a celor ca-re au ieșit la joc, adică a băieților și fetelor care deveniseră flăcăi și domnișoare cu drept de dans. Dacă se întâmpla ca vreo fată să-l refuze pe un flăcău la dans, era scoasă de la horă pentru o bucată de vreme. Când dansul se încin-gea îndrăcit, apăreau și niscaiva pricini de cear-tă. Din varii motive, dar mai ales pentru cele de dans comandat: unii voiau joc de doi, alții huțulci sau cazaciocuri rusești etc. Tot cu ocazia hramurilor, la horă se „rezol-vau” neînțelegeri mai vechi; adicătelea, prin bătăi. Nu era hram ca lumea, dacă nu se lăsa cu capete sparte, pari pe spate și oarece tăieturi cu șișul. Celebre au fost bătăile între Kaleniuci și Gadosé! Anual se făceau „treceri în revistă”, rememorându-se hramuri care s-au terminat cu bătăi în regulă. Trecut-au anii… vorba poetului! De ani buni nu mai face nimeni „ghirist”. Tineretul nu mai vrea taraf sau fanfară. Se înghesuie în discoteci, unde este întuneric beznă, de nu se mai știe cine cu cine dansează. Chiar și gospodarii în toată regula, când văd că se încearcă reînvierea tradiției, cu un taraf urcat pe o platformă de re-morcă, pe post de „ghirist”, stau la sute de metri de muzică sau se uită pe după colțuri. Oare de ce? Cu toate că nu li se cer bani, dansatorii nu se înghesuie; doar 2-3 se „dau în stambă”, învârtindu-se în fața muzicii. Atmosfera este cât de cât animată doar de scrânciobul „hitanka”, al lui Stelică. Pe lângă acesta, anual, se aciuază diverși „întreprinzători” care vând kalașnikovuri, pistoale, alte jucării, ochelari de soare și felurite mărunțișuri. Câte un cusurgiu, aghezmuit și vorbind… din două în două cuvinte, ricanează: „Unde sunt hramurile de altă dată?!” „Specialiști” în a da indicații și în a face petreceri pe banii altora se vor găsi întotdeauna! Voi încheia cu străvechea chemare: „Poftiți la hram, toloaca-i mare!” KOLEA KURELIUK Un hrămar nostalgic