Comunitatea parohială, model pentru viața comunitară

„Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi. Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște: mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Și această poruncă avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său.” (I Ioan cap. 4, vers. 19-21) Tendința de așa-zisă emancipare din relația sa cu Dumnezeu, refuzându-L, ignorându-L sau negându-I existența, este determinată de pornirea ipocrită a omului de a-și justifica și îndreptăți atitudinea și faptele sale, de a evita adevărata judecată a sa și a manifestărilor sale prin raportarea lor la Dumnezeu. Altfel spus, teama ca nu cumva să-și deconspire singur sau să-i descopere altcineva slăbi-ciunile, limitele sau greșelile, în strădania de a se prezenta lumii cu un bilanț de fapte bune și realizări, în grija sa pentru „imagine” sau din teama de a nu scandaliza cu adevăratul său chip, omul fuge de sine însuși, de semeni și de Dumnezeu.

 

Pe această structură șubredă se petrece fenomenul de izolare spirituală a unor semeni ai noștri. Fuga unor credincioși, fii ai parohiilor pe care le păstorim, de duhovnicul comunității parohiale dintr-un sat în altul, din mediul rural în cel urban, pe la mănăstiri sau, mai grav, izolarea lor spirituală totală sunt efecte ale atitudinilor pre-zentate mai sus. Prima reacție a protopă-rinților, Adam și Eva, după căderea în păcat, a fost aceea de se ascunde, de a fugi de la fața lui Dumnezeu. De atunci, natura umană a moștenit ca pe un dat ființial această ascun-dere, această fugă de Dumnezeu, care îmbracă cele mai variate forme: de la cea a căutării întunericului până la cea a emancipării de orice rela-ție sau raportare la Dumnezeu. Numai că, la o puțin mai atentă analiză a lucrurilor, orice om de bună credință va fi obligat să accepte că nu are „cuvânt de apărare”, că nu poate găsi în afara propriei persoane justi-ficare reală a stării sale. Credincioșii noștri trebuie să înțeleagă că ceea ce îi ține departe de preotul duhovnic, de Biserică și, de fapt, de Dumnezeu, nu este în primul rând ceva exterior lor, ci este un reflex primar al naturii lor umane, după cum un reflex al aceleiași naturi umane căzute este și transferul responsa-bilității propriei persoane. De multe ori altcineva sau altceva este de vină de un fapt sau de altul. Evitarea preotului, evi-tarea bisericii ca locaș de în-chinare, evitarea învățăturilor Evangheliei, evitarea confruntă-rii cu Hristos și cu învățătura Sa, jena provocată de situațiile în care cineva este pus față în față cu lucruri ce țin de viața biseri-cească sau cu cea personală intimă în Sfânta Taină a Spove-daniei, fuga de la un duhovnic la altul în graba cotidiană sau pentru aflarea dreptății proprii sunt tot atâtea dovezi ale fugii de Dumnezeu, ale unei fugi bol-năvicioase, care slăbește Biserica. Parohia este comunitatea bisericească a credincioșilor, clerici și mireni, de religie creștină ortodoxă, așezați pe un anumit teritoriu, sub conduce-rea unui preot paroh. Parohul, ca împuternicit al episcopului, este conducătorul sufletesc al credincioșilor din parohie. Toate parohiile, atât cele din țară, cât și cele din diasporă, care fac parte canonic din Patriarhia Română, păstrează unitatea liturgică, dogmatico-morală și canonică și formează comuni-tatea ortodoxă română. Comunitate – grup de oa-meni cu interese, credințe sau norme de viață comune; tota-litatea locuitorilor unei localități, ai unei țări sau ai unui alt spațiu geografic. Coruperea sistematică a neamului românesc și a Bisericii străbune a fost simțită pregnant odată cu instaurarea orânduirii comuniste, când, prin tehnici specifice de intimidare, de dezrădăcinare a populației în scopul pierderii identității per-sonale, Bisericii Ortodoxe Ro-mâne i s-au dat lovituri grele. O mare parte a populației țării, a fiilor Bisericii Ortodoxe au rămas să sufere în tăcere și cu re-semnare „transformările noii societăți”. Mutați de la sate la orașe, în noile centre industriale sau purtați prin țară, pe șantie-rele ce construiau imaginea noului sistem social, bieții locuitori ai satelor, în majoritate, părăseau viața comunităților tradiționale, valorile spirituale autentice, pentru motivații seci și labile. Biserica și preotul din sat, comunitatea satului natal rămâneau cel mult o frumoasă amintire. Alți români, fii ai Bisericii Ortodoxe, au emigrat în diverse părți ale lumii. După momentul 1989, numărul celor hotărâți să-și ia lumea în cap, în loc să scadă, cum ar fi fost normal, dimpotrivă, a crescut, atingând după Duminica Orbului cote îngrijorătoare. Acest exod al românilor este incomparabil mai mare decât cel înregistrat în alte țări estice. Auzim aproape zilnic că din parohiile noastre pleacă credincioși pentru a-și căuta norocul în lume. Aceștia pleacă în alte medii, diferite din perspectiva culturală, religioasă, socială. Mulți dintre ei pleacă, neștiind unde și ce vor face. Pleacă lăsând acasă familiile, ce speră că vor trăi mai bine. Preoții duhovnici din parohii poartă grija spirituală pentru familiile ce rămân în țară în astfel de situații, ca și a tuturor celorlalți credincioși, interesându-se de bunul mers al lucrurilor din punct de vedere al activității pastoral – misionare, dar și credincioșii trebuie să știe că la preotul din parohie pot cere sprijin moral și asistență religioasă atunci când greul le apasă sufletele. Relația pasto-rală bazată pe respect, înțe-legere și încredere a credin-ciosului cu preotul duhovnic conduce, în multe situații create de fenomenul migrației for-ței de muncă, la evitarea for-mării în comunitate a unor focare ce pot genera, mai ales între tineri, grave disfuncții so-ciale, cum ar fi: • divorțul • ab-senteismul sau chiar abandonul școlar • consumul excesiv de alcool • fumatul • consumul de droguri • acte de violență. O bună comunicare între membrii comunităților locale, mireni și clerici, va întări trupul Bisericii, va păstra căldura duhovni-cească necesară împlinirii po-runcii dumnezeiești, care ne îndeamnă să iubim aproapele și pe Dumnezeu, știind că, prin poruncă, Dumnezeu nu con-strânge – în iubire neexistând constrângere -, ci ne ajută să nu ne pierdem. Concepțiile personale greșite despre Dumnezeu și religie ale unor semeni care se îndepăr-tează de comunitatea Bisericii sunt de cele mai multe ori urma-rea insuficientei lor informări. Dintre cei ce se consideră creștini practicanți, nu puțini practică un creștinism propriu. Practicarea vieții creștine la mulți frați de-ai noștri este, de multe ori, diferită de ceea ce învață Biserica. Pe de altă parte, alți creștini ortodocși consideră că practicarea vieții creștine este responsabilitatea clerului, re-ducând astfel religia și rostul ei la ceea ce de fapt ignoră cu desăvârșire și, în unele cazuri, apare chiar fenomenul migrației de grup, din spațiul sacru al Bisericii spre grupări sau orga-nizații intelectualiste sau de alt fel. Credincioșii nu trebuie să uite că, pentru menținerea rela-ției cu Dumnezeu și cu semenii, pentru a trăi în comunități curate și puternice, spiritual și social, avem la îndemână multe mijloace, în centrul acestora fiind Sfânta Taină a Spove-daniei (Mărturisirea) și comu-niunea euharistică – Sfânta Împărtășanie. Mărturisirea nu trebuie fă-cută formal. Ea nu este un fel de ședință de psihanaliză în care se face un simplu inventar al păcatelor, o conștientizare și o explicare a motivațiilor acestora și a stării de spirit a credincio-sului, ci este ceva mai mult: o revenire și o împăcare cu Dumnezeu, o revenire la trupul lui Hristos, Biserica, la comu-nitatea creștină, cu toate regulile ei. Preotul paroh duhovnic nu este o instanță rece, menită să sancționeze luminile și umbrele din viața creștinului, ci o per-soană apropiată, ce se implică sufletește, prin rugăciune și sfat, în efortul omului de a-și reface relația cu Dumnezeu și comunitatea. Pare anacronic să propui ca model comunitar bătrâna parohie? În ce fel, ne întrebăm, ne-ar mai putea scoate din impas sobornicitatea bisericuței de cartier? Și totuși, tocmai omenia parohiei repre-zintă răscrucea unde valorile civice intersectează valorile mistice. Ceea ce deosebește așezământul parohial de alte forme comunitare este în primul rând compoziția adunării lui, al cărui fundament îl constituie comuniunea euharistică. În interiorul acestei rețele de har prinde chip o altă relație a omului cu lumea, relație care ocolește regulile exclusivismului biologic și al cărei subiect este omul îmbisericit. Preot CONSTANTIN CIUPU, Parohia “Sf. Simion” Suceava