Dureri înăbușite în sătucul dintre munți

În anii (nu puțini) de gazetărie, pașii m-au purtat până în cele mai îndepărtate cătune ale județului. Nu există sat, indiferent sub care munte ar fi așezat el, prin care să nu fi trecut măcar o dată, îmi ziceam. Și, totuși, domnul profesor Petru Mehnu, primarul comunei Izvoarele Sucevei, m-a contrazis pe bună dreptate. Nu reușisem să ajung în localitatea Ploscii, de care auzisem cândva lucruri interesante. Ocazia s-a ivit. Vineri dimineață, am pornit la drum, din Brodina de Sus, știind că, în acel cătun dintre Ulma și Izvoare, are loc un eveniment deosebit… Autoturismul ARO, cu tracțiune integrală, „gâfâie”, urcând pieptiș Obcina Feredeului. Suntem în iunie, lună de vară, iar de sus, de pe Pohoniș, se văd în zare, pe Ineu, precum în Alpii elvețieni, pete de zăpadă. Dincolo, în Ucraina, strălucesc și trimit raze reflectate în toate direcțiile, câteva „hangare”, parcă sidefate, pe care și vecinii noștri le moștenesc de la fosta Uniune Sovietică. Unii spun că sunt rachete, alții că ar fi niște stații speciale pentru meteorologie…
 

Aproape de coama muntelui întâlnim, grăbit, cu servieta într-o mână, un om în mers forțat. Abia aruncă o privire asupra mașinii, pentru că timpul îl presează. Își vede de drum, având câțiva km de parcurs până la locul de muncă, unde copiii îl așteaptă. Este vorba de școlari din clasele I – IV, drumețul ce ne-a ieșit în cale, Traian Bouhar, făcând, zilnic, o navetă grea, de circa 25 de km dus-întors, de la Izvoarele Sucevei, la Brodina de Sus, unde este învățător. Când intemperiile nu-i mai permit să treacă muntele, rămâne la gazdă. Nobilă muncă, istovitor marș. Dar, vorba cuiva, muntenii sunt căliți, iar mersul pe jos îi fortifică. Motorul mașinii cu care ne deplasăm parcă „toarce” pe drumul forestier ce duce spre Ploscii. Ur-cușuri abrupte, coborâșuri ris-cante. Omul de la volan, Vasile Ih-natiuc, om cu experiență de peste 30 de ani în ale șoferiei, ne în-deamnă să nu ne facem probleme că vom ajunge cu bine. Conduce atent, încearcă, atât cât se poate, să ocolească gropile. După aproape 10 km de drum, ce-i drept, printr-un peisaj deosebit de frumos, ajungem în Ploscii. Un sat răsfirat, în care ve-cinii se strigă sau își fac cu mâna de pe un deal pe altul. Vreo 40 de case, în care trăiesc circa 200 de suflete. Școală primară (clasele I – IV), biserică arătoasă, magazin, crâșmă. Și cam atât. Până la prima școală generală, din Lupcina, unde fac naveta cei circa 20 de elevi din sat, sunt aproape 10 km. Iar școlarii de aici străbat, zilnic, dus-întors, în jur de 20 de km, pe jos, pentru a învăța carte. Când ajung acasă, de la școală, pe mulți îi așteaptă nu odihna, cum ar fi firesc, ci alte munci. Marea majoritate a lor sunt folosiți la făcut fânul, la creșterea și îngrijirea animalelor, la alte treburi gospodărești. În Ploscii nu există casă în care să nu fie cel puțin 4 copii. Familia Hutopilă bate re-cordul, cu 17. Nici Vasile Ma-rocico, un bărbat vrednic, gospodar, iubit de săteni, nu poate spune că nu va lăsa ceva în urmă: 10 copii, din care 8 elevi, patru făcând parte dintre navetiștii de care vorbeam mai sus. Cel mai mare, de 22 de ani, este deja… englez. Lucrează în Londra și, din câștigul realizat, a trimis acasă bani pentru ca tatăl său să-și cumpere o mașină. Bădița Vasile este mândru și fericit de fe-ciorul său, dar are niște ne-cazuri. Mai întâi drumurile desfundate îi fac zile fripte când își conduce autovehiculul. Apoi, nu poate uita gestul unui polițist comunal (dânsul i-a zis, așa cum merită, milițian), care, sub pretextul că a călcat… linia con-tinuă în timp ce depășea o căruță (?!), l-a amenințat cu 1.500.000 lei amendă. „Am scăpat cu greu – se vaită omul – cu 300.000, pe care i-am băgat în buzunar. Dar nu avea dreptate”. Tot ce este posibil. Vasile Maricico are însă și alte… dureri înăbușite. „S-a dus Seletinul nostru, zice dânsul, oftând, iar pe noi ne-au lăsat aici, între munți, să suferim. Mama s-a născut și a trăit dincolo, la Șipote, iar eu nu am statut de refugiat. Asta, în timp ce alții iau pensie și se bucură de niște drepturi pentru așa ceva. Când eram mic mergeam cu bicicleta la Se-letin, la 4 km de aici, aveam cale ferată, puteam circula ușor. De când rușii ne-au luat orașul, tre-burile s-au schimbat. Eu nu înțeleg încă bine de ce mai suferă oamenii de atâtea necazuri, de ce nu ne zbatem mai mult pentru drepturile noastre, pentru ceea ce ne-au luat alții pe nedrept?” Greu de dat un răspuns… Urcăm încet la schit, destinație către care ne pornisem, de fapt. Cred că întreaga suflare a satului, plus foarte mulți musafiri din toate localitățile zonei se adunase, cu mic, cu mare, la Ploscii. E săr-bătoare mare, Sfinții Constantin și Elena, după vechiul calendar, iar oamenii locului păstrează cu sfințenie tradițiile și știu să-și primească oaspeții. Ne alăturăm mulțimii și, împreună cu domnii Ioan Bahan, primarul comunei Ulma, și Petru Mehnu, (foto) pri-marul gazdă, asistăm la cere-monialul religios de sfințire a clo-potelor de la noul schit. O slujbă aparte, oficiată cu har, pentru prima dată în această mică așezare, de un sobor de preoți, în frunte cu e-piscopul vicar P.S. Sofronie.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: