La Corni, satul natal al pictorului Ion Grigore, salcâmii au înflorit mai devreme ca în alte părţi, anul acesta, iar iasomia din curtea bisericii plesneşte de atâta floare ce abia încape pe ramuri.
Întreg satul, aşezat şi la vale şi pe deal, având drept repere Siretul, iar de cealaltă parte pădurea, împreună cu cei veniţi de la Suceava şi din alte localităţi, l-a condus sâmbătă, spre locul de îngropăciune, pe „dom’ profesor” Ion Grigore.
Avea cultul prieteniei, mi-a spus protoiereul Vasile Irimia, înainte de slujba de înmormântare începută la Biserica „Sf. Înviere”. Tocmai prietenia care îl lega pe artist de această biserică pe care a pictat-o, de familia preotului, de Suceava, au făcut ca trupul neînsufleţit să fie depus, vineri, în sala polivalentă din Aşezământul social şi cultural al bisericii, iar slujba de înmormântare să fie oficiată în biserica aflată în centrul Sucevei. „Vrednicul de pomenire protoiereu Mandache Ciobotar este cel care a mijlocit ca biserica să fie pictată, de către domnul profesor, în perioada a şapte vacanţe. Între anii 1982-1989, dl profesor Ion Grigore a pictat Biserica „Sf. Înviere”. Eu am venit aici în 1984, când şantierul era în plină desfăşurare, inclusiv lucrările de pictură. Încet, încet ne-am apropiat, iar după plecarea la cele veşnice a părintelui Ciobotaru, practic, toată prietenia şi toată căldura s-au transferat către mine. Nu era sărbătoare de Sf. Vasile, de ziua mea onomastică, nu era sărbătoare de Sfintele Paşti ca dl profesor să nu fie în casa noastră. Venea întâi la Corni, ca să primească preotul cu Ajunul, urătorii şi capra, iar apoi venea la Suceava. În atmosfera de sărbătoare participa la masa familiei noastre cu multă dragoste” şi-a amintit părintele Vasile Irimia.
Foarte bolnav în ultima vreme, Ion Grigore şi-a păstrat obiceiul de a celebra sărbătoarea Crăciunului şi ziua Sf. Vasile în casa familiei Irimia, inclusiv anul trecut, dar, de data aceasta, „era foarte marcat de boală, foarte îngândurat, foarte tăcut”. „În cursul anului 2015 boala agravându-se – avea şi Parkinson –, îşi sprijinea mâna dreaptă cu mâna stângă să poată să mai picteze” spune preotul Irimia.
ÎPS Pimen: Ion Grigore a fost „un om între oameni, un bun creştin, un bun român”
Aşezământul social-cultural de la „Sf. Înviere” a fost inaugurat anul trecut şi poartă numele pictorului, pe frontispiciu, iar pe simeze – tablourile dăruite special de artist.
La căpătâiul lui, în zilele de priveghi, s-au alăturat soţiei Lucia, fiicei Celica şi ginerelui veniţi din Canada, fiului Constantin, nepoatei Doina şi altor rude zeci de prieteni, personalităţi ale vieţii culturale sucevene, artişti plastici, foşti studenţi.
La ora 11, în aşezământ, ÎPS Pimen, arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, a oficiat o slujbă de pomenire cu dezlegările cuvenite. „Un om între oameni, un bun creştin, un bun român, un scriitor care a scris nu prin cuvinte, ci prin culoare şi linia desenului, cu mijloace de expresie mult mai grăitoare” şi-a început ÎPS Pimen cuvântul. Pictorul Ion Grigore „a trecut la cele veşnice, trupul va putrezi, dar el va rămâne nemuritor prin operele sale”, a continuat ÎPS Pimen. „Pictorul sau zugravul este un om între oameni care face parte din familia aproape lui Dumnezeu, de ceata sfinţilor. Ion Grigore a trăit viaţa ca un teolog, pentru că a vorbit şi a scris despre Dumnezeu, a plecat din această biserică pentru că a pictat-o şi s-a legat sufleteşte de părintele protoiereu Irimia, care l-a înţeles în slujirea lui”.
Un sobor format din şapte preoţi, în frunte cu preoţii Bisericii „Sf. Înviere”, Vasile Irimia şi fii săi, a săvârşit slujba de înmormântare din biserică.
Protoiereul Vasile Irimia: „Profesorul Ion Grigore a ars pentru ca să lumineze generaţii la rând de studenţi”
Cuvinte alese din mulţimea copleşitoare a sentimentelor au fost adresate la final familiei şi celor prezenţi.
„Ne este foarte greu să ne exprimăm în aceste clipe foarte triste. Profesorul Ion Grigore a cultivat darul prieteniei şi a fost ataşat atât familiei, cât şi nouă tuturor. Tot ce a realizat el vă vorbeşte despre geniul artistului, al celui care a purtat în sufletul său tot ce acest neam a avut mai frumos şi preţios. Profesorul Ion Grigore a ars pentru ca să lumineze generaţii la rând de studenţi, pe care i-a îndrumat şi cărora le-a trezit dragostea şi conştiinţa responsabilităţii faţă de valorile culturii şi artei noastre româneşti” a spus părintele protoiereu Vasile Irimia.
Preotul Gheorghe Brădăţan l-a cunoscut pe artist în 1990: „A activat în Fundaţia Culturală «Ion Irimescu» de la Fălticeni, fiind foarte legat de zonă. Îmi amintesc cu gingăşie de omul, pictorul bisericesc şi laic de atunci. Ne întâlneam la Fălticeni de două ori pe an, la Muzeul «Ion Irimescu» şi la Galeria Oamenilor de Seamă. Atât cât a trăit a organizat la Fălticeni măcar o expoziţie pe an cu lucrările sale care au colindat toată ţara, în care a prezentat, mai ales, satul din Valea Siretului şi Şomuzului în care ne regăsim toţi. A respectat iconografia şi stilul bizantin, dar şi-a pus şi amprenta şi în stilul său, iar stilul acesta al lui va rămâne şi în pictura din biserică, şi în pictura laică”. Amintirile preotului Dumitru Irimie sunt legate de Ion Grigore din vremea copilăriei: „Copil fiind mă uitam cum îşi purta limba molcomă, moldovenească, şi în Capitală, neuitând de unde vine. Opera dlui profesor este un testament al dăinuirii satului românesc, atât de greu încercat. Atâta vreme cât ţăranul va rămâne ţăran, îşi va păstra demnitatea şi nu se va pleca în faţa străinilor, ţara noastră va exista”.
Ion Grigore încheia anul vechi şi îl începea pe cel nou la Corni
Pe drumul spre satul Corni, comuna Liteni, în maşina părintelui Dumitru Irimia, nepoata profesorului, Doina, retrăieşte, cu glas tare, frânturi din copilăria petrecută la Corni, satul natal şi al mamei sale, Viorica, una dintre surorile pictorului. „Eram foarte legată de el, m-a pictat la Corni, pe scaunul albastru, cu zăbrele, aveam 6 ani pe-atunci. Am tabloul la Londra”. Ea spunea că au fost 16 copii născuţi în familia pictorului, dintre care opt au murit de mici, iar unul la sfârşitul războiului. Părinţii pictorului, sora Viorica şi fratele Vasile sunt îngropaţi în cavoul părinţilor din cimitirul satului, cărora pictorul le-a ridicat cruci din piatră. „Ion şi Viorica, mama mea, erau singurii fraţi cu ochi albaştri. Ion era foarte hâtru, vorbea întotdeauna cu două înţelesuri. Era o familie foarte unită” spune nepoata Doina.
„Eu sunt legat de lumea satului”, mărturisea Ion Grigore într-un interviu. „Ion Grigore sfârşea anul şi îl începea pe celălalt la Corni, unde primea colindători, apoi capra, la 1 ianuarie” îmi spunea pr. Dumitru Irimia. Ceva mai târziu, pe drumul spre cimitir, prof. Ioan Ilişescu de la Fălticeni amintea că, de Anul Nou, profesorul se masca în bătrân, ca să primească urătorii la Corni, şi, ca să nu-l cunoască lumea din sat, „îşi ungea cu pământ mâinile, cu câteva zile înainte”, ca să i se înnegrească.
La Corni, cortegiul funerar s-a oprit mai întâi în curtea casei lui Ion Grigore, pe faţada căreia el a zugrăvit, stilizat, femei şi bărbaţi în costume populare. Casa lui a fost ridicată foarte aproape de casa părintească. La poartă, celebrul avocat şi deputat ţărănist Vasile Lupu, văr drept cu pictorul, s-a îmbrăţişat cu rudele şi prietenii.
„Noi, colegii profesori de la Catedra de artă monumentală, îi dăm profesorului nostru drag nota 10”
Mulţimea a înconjurat sicriul aşezat în mijlocul curţii largi, apoi a alcătuit un cortegiu mult mai larg, care a urcat dealul spre cimitir, trecând pe lângă salcâmii şi iasomia ce îşi iţeau florile printre ceilalţi copaci.
În pas rar, oamenii povesteau una şi alta, răscolind amintiri despre Ion Grigore. „Eu locuiam în casa de vizavi de cea a pictorului; copil fiind mă jucam cu copiii lui, Celina şi Bebică, aşa îi spuneam fratelui. Ion Grigore a pictat şi şcoala, unde a dat multe tablouri de-ale sale, biserica, iar la căminul cultural este o frescă pictată de el” ne-a spus prof. Gabriela Poenaru, şi ea fiică a satului. Acum profesoara s-a stabilit la Liteni, dar vorbeşte cu mândrie despre celebrităţile pe care le-a dat satul, în afară de pictorul Ion Grigore amintind de pictorul Costin Neamţu, prezent la înmormântare alături de soţia sa, numită „doamna tapiseriei româneşti”, şi de fiul lor, Lisandru, de asemenea artist plastic, cadru didactic la Universitatea de Arte din Bucureşti.
De loc din Roman, doctorul în arte vizuale Cătălin Băluţ, ucenic al lui Ion Grigore, a fost, de asemenea, prezent la înmormântare, paraclisul protoieriei din Suceava fiind prima lucrare de pictură murală din cariera sa, pe care a obţinut-o ajutat de profesor.
Biserica satului, cu hramul „Sf. Arh. Mihai şi Gavriil”, a găzduit ultimul popas al artistului înainte ca trupul acestuia să fie aşezat în mormântul deschis larg.
„Azi asistăm la ultimul său vernisaj, îl regăsim pe Ion Grigore în curtea bisericii, liniştit că a reuşit să pună deoparte picturile sale. Noi, colegii profesori de la Catedra de artă monumentală, îi dăm profesorului nostru drag nota 10” a spus Lisandru Neamţu, în cuvântul ţinut după ieşirea din biserică.
Ion Grigore era mai tot timpul pe drumuri, pe cele care îl aduceau din Capitală, unde locuia, la Corni, la Suceava sau în alte părţi, povestea soţia preotului Vasile Irimia, cea care a fost neobosită spre a ajuta familia artistului în a duce la bun sfârşit toate obiceiurile zonei legate de înmormântare. „Pentru dl profesor trenul era cum era taxiul pentru unii” spunea ea.
Ion Grigore s-a născut pe 25 martie 1940, în satul Corni, a urmat şcoala primară din sat, apoi Liceul „Ştefan cel Mare” din Suceava, avându-l profesor pe reputatul pictor Dimitrie Loghin. În 1964 a intrat la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, Secţia Artă monumentală, unde a şi profesat o lungă perioadă de timp, din 1968 fiind membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România. Ion Grigore a pictat, în paralel, şi numeroase biserici, în afară de cea de la Suceava fiind şi cele din Valea Lupului, Săcele, Dealu, Bâldana, precum şi instituţii laice, cum ar fi Conservatorul din Bucureşti, Liceul din Caracal, Muzeul Pompierilor din Bucureşti.
Lucrările sale s-au aflat pe simezele a numeroase expoziţii, criticii de artă considerând că „nota tradiţională” în care a zugrăvit satul românesc face ca tablourile lui Ion Grigore să fie „inconfundabile prin stil, tematică şi cromatică”.
Comentarii