Fiecare călătorie, fie ea cât de scurtă, îmi provoacă o stare de bucurie, de nelinişte şi de împlinire în acelaşi timp. Lumea mi se dezvălui mereu altfel, în alte culori şi cu alte faţete de fiecare dată. Cu atât mai mult cu cât respectiva călătorie mă duce, iar şi iar, la capătul pământului. Căci da, aşa am considerat că e poziţionat Reykjavikul când m-a primit prima oară. Iar distanţa nu s-a micşorat când m-a primit a doua oară. Şi nici în următoarele mele călătorii în lumea elfilor. Şi nici oraşul; aceleaşi străzi liniştite, cu case colorate privindu-te cu ochii deschişi ai ferestrelor fără perdele; aceiaşi oameni calzi, zâmbitori, gata mereu să-ţi fie de folos; aceleaşi chipuri blonde, destinse, degajând încredere, siguranţă, bucuria de a trăi. Doar anotimpurile au fost altele. Şi culorile nordului. Şi numărul de nonislandezi pe care i-am găsit tot mai mulţi de fiecare dată.
Sigur că oraşul e tot mai tânăr; se vede asta şi după construcţiile noi, înalte, cu arhitectură modernă, ce străjuiesc Seabraut (bulevardul de pe ţărmul golfului) şi care demonstrează tenacitatea nordicilor care au găsit singuri soluţii să iasă din criza economică, refuzând „mâna de ajutor” a FMI ori a cine ştie câtor bănci străine, care au stopat aderarea la UE pentru că regulile sale sunt prea laxe şi prea ar lăsa autorităţile locale fără control asupra a ceea ce înseamnă ordinea, rigoarea, seriozitatea şi hărnicia nordicilor. Oraşul e tot mai tânăr nu doar ca aspect, ci şi ca vârstă, pentru că devine, pe zi ce trece, tot mai plin de copii blonzi ai tinerelor familii autohtone, dar şi de tineri ce vin aici atraşi de starea de siguranţă, de oportunităţile economice, de şansa de a găsi esenţa fericirii.
Situat în SV Islandei, la 64°82 latitudine nordică şi 21°562 longitudine vestică, pe ţărmul golfului Faxafloi, într-o zonă cu ţărmul foarte dantelat, cu numeroase peninsule mici, golfuri, strâmtori şi insule, Reykjavikul, întemeiat într-o zonă tectonică, cu marea majoritate a clădirilor scunde, se dezvoltă pe o suprafaţă de cca. 275 kmp. Capitala cea mai nordică din lume este, de fapt, un conglomerat de aşezări aflate la distanţe considerabile una de alta, ca şi marile cartiere rezidenţiale ce gravitează în jurul centrului din peninsula Seltjarnarnes, între ele existând spaţii largi nelocuite, doar pâraiele ce străbat câmpurile de lavă şi iarba mare ce creşte printre bolovanii negri amintind de existenţa formelor de viaţă în peisajul selenar. Este o zonă destul de accidentată geomorfologic, puţine fiind străzile orizontale în acest oraş; o permanentă oscilaţie deal-vale, sus-jos este resimţită de cei care, pasionaţi de frumos şi plimbare, bat oraşul cu piciorul, pentru a-i descoperi frumuseţile de dincolo de strada principală.
Aşezat la o atât de mare latitudine, te-ai aştepta să fie un fel de muzeu al figurilor umblătoare de gheaţă, dar influenţa Gulf Stream îmblânzeşte mult climatul local care nu diferă prea mult, pe timp de iarnă, de cel din New York. Arareori se înregistrează aici temperaturi mai mici de -10°C (normale pentru zona subpolară oceanică a zonei). Feţele oamenilor înregistrează însă, cu siguranţă, temperaturi mai mici pentru că poziţia oraşului îl expune puternicelor vânturi de vest, foarte intense iarna şi primăvara (aşa cum am simţit-o şi noi, un grup de colegi, de curând, când, cu fonduri de la CE, am participat la cursuri de formare în cadrul programului Erasmus plus). Circulaţia atmosferică foarte activă face ca zăpada să fie spulberată, astfel încât doar rareori oraşul are parte de troiene de omăt. Verile sunt răcoroase, fireşte, în insula asta izbucnită în nordul Atlanticului, cu temperaturi ce depăşesc rar 20°, temperaturi pe care localnicii le consideră anormale şi pe care nu şi le doresc.
Prima aşezare umană permanentă în aceste locuri stranii la prima vedere se pare că a luat naştere pe la 870, întemeietorii ei fiind fugari norvegieni conduşi de Ingolfur Arnarson. Iubitorii de istorie sunt gata să-ţi vorbească de străbunii lor vikingi, ale căror limbă, scriere, tradiţii şi obiceiuri le păstrează şi azi. Unii spun că fugarii au părăsit ţara fiordurilor pentru că nu mai voiau să plătească taxe şi impozite coroanei de la Oslo. Alţii spun că dârjii corăbieri ce-au luat în piept furtunile de pe Atlantic nu ar fi fost altceva decât tot soiul de răufăcători ce voiau a se pune la adăpost de pedepsele la care fuseseră ori urmau a fi condamnaţi. Vor fi fost şi de unii, şi de alţii. Şi cine ştie câte alte motive i-au alungat pe oamenii aceia către soare-apune… Vor fi fugit unii şi din pricina luptelor dintre micile regate ce existau în Scandinavia apuseană, lupte între cei care doreau unificarea şi cei care se vor fi opus acestui proces încheiat în 872 cu victoria lui Harald Harfagre în bătălia de la Hafrsfjord din Stavanger, el fiind primul rege al Norvegiei unificate. Vor fi plecat şi din curiozitate, şi din spirit de aventură, şi din dorinţa de a trăi mai bine… Cert este că şi-au găsit aici liniştea şi libertatea după care tânjeau sau măcar o mai mare libertate, căci multă vreme insula va fi administrată de Danemarca, cea care încă deţine uriaşa Groenlanda din vecinătate. „Golful fumurilor” sau „golful aburilor” (aşa cum s-ar traduce Reykjavik, de la numeroasele izvoare fierbinţi din preajmă) s-a dovedit a fi un spaţiu pe placul acestor temerari şi, treptat, aşezarea s-a lărgit.
Timp de aproape un mileniu a fost o aşezare măruntă, într-o zonă agricolă, puţinii locuitori trăind din creşterea oilor şi pescuit. Abia pe la jumătatea sec. al XVIII-lea începe să se dezvolte industria prelucrătoare a lânii, astfel că, treptat, se dezvoltă aici o comunitate tot mai puternică, mai ales că la 1786 coroana daneză a abolit monopolul comercial asupra comunităţii, ceea ce a dus la punerea bazelor centrului urban. Deşi comerţul va continua să fie dominat de negustorii danezi, liberalizarea acestuia la 1880 a condus la creşterea influenţei islandezilor şi, fireşte, la dezvoltarea Reykjavikului. Odată cu dezvoltarea economică, se dezvoltă conştiinţa naţională a locuitorilor, în a doua jumătate a sec. XIX luând naştere o mişcare naţionalistă tot mai activă. Sub presiunea islandezilor dornici de independenţă, Althingi (o adunare populară înfiinţată de islandezi încă de la 930, când acest adevărat parlament se întrunea anual în valea de la Thinkvellir) este reînfiinţată şi reşedinţa sa se stabileşte în Reykjavik, Islanda obţinând o Constituţie proprie, organismele executive care priveau viaţa pe insulă sunt mutate din Danemarca în Islanda, din 1904 islandezii au propriul prim-ministru, pentru ca la 1 decembrie 1918 Islanda să devină stat suveran sub coroana Danemarcei, cu numele de Regatul Islandei. Abia în 1944 s-a fondat Republica Islanda, Reykjavik devenind reşedinţa preşedintelui. Primul preşedinte al Islandei ales în 1944 a fost Sveinn Bjornsson (cu două mandate, între 1944-1952), Islanda înregistrându-se, în acest domeniu, cu un pionierat: Vigdis Finnbogadottir(patru mandate, între 1980-1996) a fost prima femeie preşedinte din Europa şi prima femeie din lume ajunsă prin alegeri libere în funcţia supremă.
Oraşul de astăzi, cu cei 120.000 locuitori ai săi (şi peste 240.000 în aria metropolitană) este o tot mai importantă atracţie turistică. Desemnat în repetate rânduri „cel mai curat oraş al lumii”, Reykjavik este, dincolo de motorul politic, economic şi cultural al insulei-stat (firesc, doar concentrează mai mult de 2/3 din populaţie), cel mai prietenos oraş cu natura; nu există poluare, nu există zgomot, nu există furia tăierii arborilor şi nici febra dărâmării arhitecturii vechi spre a face loc unor monştri de prost gust. Nu demult, într-un studiu realizat de United Nations Sustainable Development Solutions Network, care a analizat nivelul de trai şi stilul de viaţă din 158 de ţări, se releva că Islanda ocupă poziţia secundă în ceea ce priveşte asumarea sentimentului fericirii. O asemenea informaţie, coroborată cu imaginea dezolantă a câmpurilor pustii de lavă seacă poate crea nedumeriri: cum să fii atât de fericit într-un asemenea loc! Când îi cunoşti şi le cunoşti obiceiurile şi felul de a fi şi le înţelegi mentalitatea nu poţi, însă, să nu fii de acord: nu există şomaj şi sărăcie, nu există violenţă, răbdarea şi bunăvoinţa sunt la ele acasă, încrederea este principiul fundamental al existenţei lor cotidiene, nu există infracţionalitate, nu există teama de ziua de mâine ori de privirile indiscrete ale vecinilor… Sufletele oamenilor sunt deschise şi transparente ca ferestrele fără perdele care te poftesc să te bucuri de liniştea şi armonia din spatele lor. Oamenii au răbdare, au un zâmbet larg, au timp să îţi vorbească, să te ajute, să-ţi fie prieteni, să-ţi stea la dispoziţie… (Va urma)
Prof. OLTEA PRELUCĂ,
Şcoala Gimnazială
„Ion Creangă” Suceava
Comentarii