Alte glasuri, alte încăperi

Mi se întâmplă că, poate cu mare întârziere, să îl citesc abia acum pe Yasunari Kawabata (din vremea lui M. Sadoveanu, ca să-l pun într-o ramă; cu Nobel pentru literatură în 1968, când eram doar embrion), un scriitor mai altfel decât „europeanul” Haruki Murakami pe care anterior l-am parcurs multe cărţi de-a rândul. Uneori, în sine, mă joc de-a semiotica şi dau (cui primeşte aşa ceva) un exemplu de comună semioză: „scaun”. Unul zice ce zice („scaun”!), alţii gândesc, fiecare cum le (con)vine, la un obiect de mobilier cu patru picioare, cu trei, cu spătar, cu braţe (fotoliu?!) etc. Dar „scaun” le vine tuturor în imaginar şi înspre înţelegere concretă. Pe când în proza scurtă (decupaje de real ce n-au fost străine nici unor scriitori de-ai noştri) a lui Y.K. găsesc, cu mare şi nedomolită surpriză, cum că cineva, un adolescent (cu picior frumos de efeb, de androgin?!) purta încălţări cu talpă de lemn de magnolie… Ori că într-o grădină soarele alunecând spre asfinţit făcea să lucească un arbore de camfor… Conjunctural (preţ de-o intimă lectură), uite cum suntem provocaţi spre a adulmeca fie acel picior ce lasă urme între concret şi poetic (ba şi poietic!), fie acea grădină străină ce ni se apropie trimiţându-ne efluvii de informaţie. Destul prilej de a ne interoga iar şi iar în ce măsură ne pricepem unii pe alţii. Alţi oameni, din alte încăperi ale lumii, însă şi oameni care ne părem asemenea, dar fiecare în căsuţa lui…