În vremea aceea, pe când Iisus învăţa poporul în templu şi binevestea, au venit preoţii şi cărturarii, împreună cu bătrânii, şi L-au întrebat, zicând către El: Spune nouă, cu ce putere faci acestea sau cine este cel ce i-a dat această putere? Iar El, răspunzând, a zis către ei: Vă voi întreba şi Eu pe voi un cuvânt şi spuneţi-Mi: Botezul lui Ioan era din Cer sau de la oameni? Şi ei cugetau în sinea lor, zicând: Dacă vom spune: din Cer, va zice: Pentru ce n-aţi crezut în el? Iar dacă vom zice: de la oameni, tot poporul ne va ucide cu pietre, căci este încredinţat că loan a fost proroc. Şi au răspuns că nu ştiu de unde este. Atunci lisus le-a zis: Nici Eu nu vă spun cu ce putere fac acestea.
Cuvintele Mântuitorului despre adevărata credinţă, care răsturnau cadrele rigide conturate de preoţii, cărturarii şi bătrânii ce limitau adesea viaţa religioasă la ritualuri formale şi accentuau respectarea Legii în literă, nu în duh şi, nu de puţine ori, a unor legi proprii, formulate pentru a „interpreta” Legea lui Dumnezeu în termeni care să le deservească intereselor proprii şi să le consolideze poziţia lor în rândul poporului, precum şi atitudinea reformatoare a Domnului, arătată de curând prin izgonirea vânzătorilor din templu, au deranjat mult. De aceea, reprezentanţii elitei religioase din Israel vin înaintea Domnului şi Îi adresează întrebarea: Cu ce putere faci acestea sau cine este cel ce i-a dat această putere? Cunoşteau foarte bine că Mântuitorul nu primise din partea lor autoritatea necesară slujirii şi că nici romanii nu L-au împuternicit cu vreo autoritate anume. Aşa că, pentru ei, răspunsul părea evident, iar provocarea trebuia adresată în public, tocmai pentru ca Mântuitorul să piardă încrederea celor care Îl urmau.
Despre autoritatea sacerdotală a Mântuitorului va vorbi Marele Apostol Pavel tocmai în epistola adresată evreilor. El interpretează mesianic textul din Psalmul 109, 4, potrivit căruia Hristos Domnul are chemare de la Însuşi Dumnezeu Tatăl (Evrei 5, 10), Care Îi zice: Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec (Evrei 5, 6). Tot el demonstrează mai departe superioritatea acestei preoţii, a lui Melchisedec, comparativ cu preoţia levitică (preoţia acelor vremuri), arătând cu argumente biblice (a se vedea Facere 14, 17-20), că Avraam, strămoşul poporul ales, îi recunoaşte autoritatea sacerdotală a lui Melchisedec, care era preot al lui Dumnezeu cel Prea-înalt şi i se închină lui (Evrei 7, 1-4). Aşadar preoţia levitică, ai cărei reprezentaţi Îl întrebau pe Mântuitorul despre autoritatea cu care face acestea, nu era desăvârşită, ci limitată în timp (Evrei 7, 11-12), fiind rânduită în timpul lui Moise şi drept urmare având şi un sfârşit, iar Mântuitorul avea chemarea de la Însuşi Dumnezeu, după rânduiala unei preoţii existente mai înainte de Moise şi de Avraam.
Mântuitorul ar fi putut vorbi despre autoritatea Sa, fiind El Însuşi Dumnezeu, dar preferă să le răspundă iudeilor printr-o întrebare despre botezul lui Ioan, care îi pune într-o situaţie ingrată, aflându-se în imposibilitatea de a da un răspuns care să nu-i învinovăţească. Ei nu au crezut în cele propovăduite de Sf. Ioan Botezătorul, aşa cum nu credeau nici în cuvintele Mântuitorului. Dacă întrebarea ar fi fost una sinceră, izvorâtă din neştiinţă, cu siguranţă că Mântuitorul le-ar fi vorbit despre autoritatea cu care făcea acestea, dar preocuparea lor era plină de viclenie, iar pe cel viclean îl urăşte Domnul (Psalmul 5, 6).
Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (I Petru 5, 5).
Arhid. prof. dr. BOGDAN-MIHAI HRIŞCĂ
Comentarii