În vremea aceea, intrând în templu, Iisus a început să dea afară pe cei care vindeau şi cumpărau în el, zicându-le: Scris este: Casa Mea este casă de rugăciune; dar voi aţi făcut din ea peşteră de tâlhari. Şi era în fiecare zi în templu şi învăţa. Dar arhiereii şi cărturarii şi fruntaşii poporului căutau să-L piardă. Şi nu găseau ce să-I facă, pentru că tot poporul se ţinea după El, ascultându-L.
Pericopa evanghelică de astăzi ne prezintă episodul izgonirii vânzătorilor din templu, în varianta relatată de Sf. Ev. Luca. Prezenţa vânzătorilor la templu era motivată de faptul că unii iudei, în special cei din diaspora, nu veneau pregătiţi cu cele rânduite pentru jertfele care se aduceau şi prin intermediul vânzătorilor le puteau cumpăra. De asemenea, ceilalţi evanghelişti – Matei (21, 12), Marcu (11, 15) şi Ioan (2, 14) – remarcă şi prezenţa schimbătorilor de bani, când relatează despre acest episod, care converteau banii străini într-o monedă specifică, utilizată atunci la templu, întrucât iudeii considerau că banii păgânilor nu pot fi folosiţi la templu. Pe toţi aceştia Mântuitorul îi izgoneşte din templu, amintind parţial textul din profetul Isaia 56, 7 (…templul Meu, locaş de rugăciune se va chema pentru toate popoarele!) şi textul din profetul Ieremia 7, 11 (Templul acesta, asupra căruia s-a chemat numele Meu, n-a ajuns el oare, în ochii voştri peşteră de tâlhari? Iată, Eu am văzut aceasta, zice Domnul.), text prin care Dumnezeu îi mustra, în vremea profetului, pe israeliţi pentru că împlineau formal legile stabilite pentru templu, dar cu faptele erau departe de vieţuirea legiuită de Dumnezeu.
Majoritatea iudeilor au denaturat adevăratul scop al templului, de a fi un loc de rugăciune, de întâlnire cu Dumnezeu, în care omul să-I mulţumească şi să-I ceară mila şi l-au transformat într-un spaţiu strict ritualic, în care accentul cădea pe cele exterioare şi mai puţin pe schimbarea lăuntrică, într-un loc al justificării omului în faţa lui Dumnezeu, în care erau urmărite cu prioritate interesele omului, nu de puţine ori mărginite la lumea aceasta.
Atitudinea Mântuitorul faţă de aceştia poate fi o lecţie şi pentru noi, ori de câte ori punem formalismul în locul trăirii interioare sau când, raportându-ne la biserică, uităm că ea este cu adevărat locul întâlnirii noastre cu Dumnezeu; spaţiul sacru în care trăim cel mai sigur prezenţa Sa.
Nu trebuie să uităm însă şi faptul că fiecare dintre noi suntem un locaş în care Dumnezeu doreşte să Se sălăşluias-că. Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el, ne încredinţează Mântuitorul (Ioan 14, 23), iar Apostolul Pavel aminteşte în mod repetat: Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? (I Corinteni 3, 16; a se vedea şi II Corinteni 6, 16; Efeseni 2, 22; Evrei 3, 6).
Oare templul nostru este dăruit cu adevărat lui Dumnezeu şi pregătit pentru a-L primi sau primează interesele legate strict de negoţul cu lumea trecătoare şi căutarea unor obiective efemere?
Arhid. BOGDAN-MIHAI HRIŞCĂ
Comentarii