Un obiect liturgic de o mare însemnătate este Sfântul Chivot. Data introducerii Sfântului Chivot în cult nu este cunoscută cu exactitate, dar în mod sigur este tot atât de veche cu introducerea practicii păstrării Sfintei Împărtăşanii peste an pentru cei care nu puteau asista personal la Sfânta Liturghie. Aceasta cunoaşte o dezvoltare după perioada persecuţiilor, întrucât în timpul acesta păstrarea Sfintei Euharistii nu era recomandată, deoarece creştinii, aflaţi permanent în primejdie de moarte, se împărtăşeau majoritatea cel puţin în fiecare duminică, în timp ce bolnavilor, după cum arată Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful în Apologia I, li se aducea Sfânta Euharistie de către diaconi.
Chivotul sau artoforiul, numit uneori şi pixidă sau tabernacol, este o cutie de metal preţios, care are forma unei bisericuţe, de obicei o copie miniaturală a bisericii respective, şi stă totdeauna pe Sfânta Masă, păstrându-se în ea Sfânta Împărtăşanie pentru bolnavi, precum şi Sfântul Agneţ pentru Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, de la sfinţirea până la folosirea lui.
Sub diverse forme, un astfel de vas pentru păstrarea Sfintei Euharistii a fost folosit din perioada primară. În secolul al III-lea, Sfântul Ciprian al Cartaginei vorbeşte despre un chivot, în care au fost Sfintele Taine. După încetarea persecuţiilor, se întrebuinţează în acest scop, de preferinţă, cutiuţe în formă de porumbel, suspendate de bolta baldachinului de deasupra Sfintei Mese şi numite chiar „porumbei”.
Chivotul ne aduce aminte de vasul sau năstrapa de aur cu mană, care se păstra în Chivotul sau Sicriul Legii din Templul Vechiului Testament (Evrei 9, 4). Multe dintre vechile chivote, păstrate astăzi în locuri speciale, constituie opere de artă, prin măiestria realizării lor şi prin fineţea chipurilor şi a scenelor reprezentate pe feţele lor.
Sintetizând, Chivotul Noului Testament conţine un odor de mare preţ şi anume însăşi „Pâinea care S-a pogorât din cer” (Ioan 6, 32 – 35, 48 – 51), adică Trupul şi Sângele lui Hristos (Ioan 6, 53 -56) care dă viaţă veşnică şi de aceea se impune aici precizarea înscrisă în Liturghier referitoare la datoria preotului de a cerceta din vreme în vreme modul de păstrare al Sfintei Împărtăşanii.
Povăţuirile din Liturghier relatează: Chivotul trebuie să fie de aur sau de argint; iar la mare nevoie de cositor, aurite sau argintate, fiind pregătite cu cuviinţă spre ţinerea şi Paza Dumnezeieştilor Taine. Totodată, Chivotul în care se vor păstra Sfintele Taine, adică Trupul şi Sângele Domnului, să fie acoperit şi deasupra să aibă cruce şi să stea întotdeauna cu Dumnezeieştile Taine pe Sfânta Masă, iar nu într-alt loc.
Sfintele Taine pentru trebuinţele sau nevoile de peste tot anul se pregătesc în Joia Mare. Atunci se scoate al doilea Agneţ şi se face rânduiala ca pentru Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, picurând Sfântul Trup cu Sângele cel de viaţă făcător, deasupra Sfântului Potir, câte puţintel cu linguriţa, cu mare pază şi cu iscusinţă, ca nu cumva să fie udat prea tare.
Agneţul sfinţit în Joia Mare, se cuvine a se usca pe Sfânta Masă. Iar marţi dimineaţa, în Săptămâna Luminată; mai întâi, se desface Antimisul şi, luând Agneţul din Chivot se pune pe Disc şi se cădeşte împrejur. După aceasta, făcând cuvenita închinăciune, se sfărâmă cu toată evlavia, cu sfânta copie, în mici părticele.
Sfintele uscate se întrebuinţează în decursul unui an bisericesc pentru împărtăşirea pruncilor, a bolnavilor şi neputincioşilor care sunt cercetaţi de către părintele paroh la casele lor. Sfânta Împărtăşanie nu doar deschide calea spre veşnicie, ci este chiar dătătoare de viaţă, dăruind trupurilor slăbite sănătate şi putere. Cei care se împărtăşesc cu credinţă din „Taina Tainelor”, îl primesc pe Hristos cel răstignit şi Înviat, care este Dătător-de-Viaţă: „Adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 53-54).
Pr. PAVEL CHIRIAC
Comentarii