Sub semnul reciclării

Te-ai fi aşteptat, poate, ca îndată ce-am purces la an nou să fi fost nevoie să faci coadă – în spiritul unei frumoase misiuni ecologice – la cele câteva automate din târg pentru preluarea recipientelor goale (din sticlă, metal, PET) contra chitanţe transformabile în oarece parale… Dar (încă) nu. Cel puţin, în supermarketurile târgului abia au început să ajungă lichide în ambalaje, cele însemnate anume (SGR – „cu garanţie”), pentru care să fii taxat (în fapt, să le cumperi cu suprapreţ) spre a fi silit, apoi, să le returnezi, „integre” (în funcţie de caz, cu căpăcel, etichetă, iar dozele metalice, drepte, fără îndoituri: „conforme”). Estimp, (şi) dinspre administratorii de minimarketuri se aude murmur, fiindcă, urmând la rându-le a se conforma, ar trebui să facă ce n-au mai făcut până acum – costuri, alte spaţii pentru depozitare, treabă nouă, suplimentară). Unii deja zic că n-ar avea de gând să primească marfă în ambalaje SGR, pe de altă parte s-ar vedea în situaţia de a vinde mai puţin, cu beneficii mai mici, eventual în avantajul concurenţei care are cam 20.000 de euro să cumpere un aparat reciclator (plus să aibă unde să-l amplaseze!). Uite că, în context – deşi accept că misiunea ecologică e sublimă (România ar trebui să recupereze cam 7 miliarde de recipiente/an) –, iar îmi amintesc de o veche schiţă de Ion Băieşu, ce se cheamă „Tristeţea vânzătorului de sticle goale”. Chiar bănuiesc că, în chestie, ar putea (re)apărea neoficial o branşă, aceea a interpusului ambulant în preluarea de ambalaje SGR…